Suspended statutory vacation bonus entitlement persists after legislative lapse, distinct from extinguishment under constitutional legal certainty principles

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul P.C. a chemat în judecată M.F.P., solicitând ca în contradictoriu cu acesta să dispună obligarea pârâtului să-i plătească prima de concediu pe anul 2003, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, la care se adaugă daunele interese potrivit art. 161 alin. (4) C. fam.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost funcționar public în cadrul M.F.P. – direcția de control fiscal în anul 2003 și că potrivit art. 33 alin. (2) devenit după republicare art. 34, din Legea nr. 188/1999, are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 684 din 6 martie 2007 a respins excepția de prematuritate a acțiunii invocată de pârât și a admis în parte cererea reclamantului obligând pârâtul să-i plătească acestuia prima de vacanță pentru anul 2003, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective.

Totodată, a dispus respingerea capătului de cerere privind daunele interese, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.E.F.

Recurentul a susținut printr-un prim motiv de recurs excepția prematurității acțiunii formulată de reclamant, raportat la data introducerii acesteia și la legislația în materie.

Pe fondul cererii, de acordare a primelor de vacanță a susținut că suspendarea acordării primelor a fost succesivă în perioada 2001 – 2006 și s-a realizat prin acte normative – legi, care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă, a Constituției României și a legislației bugetare precum și a salarizării funcționarilor publici.

A mai susținut că cererea de acordare a primelor de concediu este neîntemeiată și din prisma prevederilor Constituției României, potrivit cărora, măsurile de protecție socială sunt stabilite prin lege și tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea măsurii pentru o anumită perioadă determinată, fără ca acest lucru să conducă la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ce decurg din statutul de salariat a persoanelor.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul a fost angajat al pârâtei în calitate de funcționar public, în anul 2003, având dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe perioada menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că, prima de vacanță i se cuvine reclamantului, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu corespunzătoare anului 2003, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

In consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 684 din 6 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2007