Validity of statutory right to public servant leave bonus following legislative suspension of payment

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta F.N.M. a chemat în judecată C.N.P.A.D.A.S., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună obligarea acesteia la plata primei de concediu pe anii 2003, 2004 și 2005 actualizată în raport cu rata de inflație până la data efectuării plății.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este funcționar public și că potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 avea dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Reclamanta a mai arătat că printr-o serie de ordonanțe succesive ale Guvernului s-a dispus suspendarea aplicării acestor dispoziții legale suspendare care în prezent este nelegală și neconstituțională.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1572 din 7 iunie 2007 a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtei la plata primei de concediu pe anii 2003, 2004 și 2005, actualizată cu rata inflației, până la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, deși exercițiul dreptului a fost suspendat pe perioada 2001 – 2006, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs C.N.P.A.D.A.S..

Recurenta a susținut în esență că nu a încălcat prevederile actelor normative referitoare la suspendarea aplicării dispozițiilor privind acordarea primelor de concediu, întrucât pentru anii 2003 – 2005 funcționarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât dispozițiile art. 34 al Legii nr. 188/1999 au fost suspendate prin legile bugetare ambele din această perioadă.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.

In consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1572 din 7 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2007.