Prosecutor’s sua sponte disjunction of criminal complaint and limits of criminal liability for judicial acts under abuse in office

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 10 martie 2009, petiționarul F.P.N. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., desființarea rezoluției nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, dată în dosarul cu același număr de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, precum și tragerea la răspundere penală a intimatului C.M., procuror în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

Prin rezoluția nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în baza art. 228 alin. (4) și (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul procuror C.M. din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., apreciindu-se că fapta nu există.

S-a constatat că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, petiționarul a solicitat efectuarea de cercetări față de C.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., fiind nemulțumit de faptul că intimatul, cu prilejul soluționării unei alte plângeri penale formulată de același petiționar împotriva magistratului judecător B.M., în mod abuziv s-a sesizat din oficiu și a disjuns cauza pentru a se efectua cercetări împotriva sa, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii prevăzută de art. 281 C. pen. A mai susținut că, procedând astfel, intimatul procuror i-a cauzat o vătămare a intereselor legale, fără însă a preciza, în concret, întinderea și natura prejudiciului cauzat.

Urmare actelor premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că prin rezoluția din 16 iunie 2008 dată în dosarul nr. 196/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, procurorul M.C. a constatat că F.P.N. a exercitat servicii de avocatură, fără a avea o astfel de calitate, în interesul altor persoane, în fața unor instanțe judecătorești. Același magistrat procuror a mai constatat că petiționarul F.P.N. a aplicat în același scop și complet nejustificat pe actele întocmite o ștampilă, care atesta calitatea de expert contabil având autorizația nr. 8004 și, considerând că serviciile prestate de acesta s-au situat în afara cadrului legal „sub acoperirea unor procuri speciale notariale”, a apreciat că se impune sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, în vederea efectuării cercetărilor față de acesta, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 281 C. pen. și a disjuns cauza.

Ulterior, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș s-a înregistrat dosarul nr. 1564/P/2008 din 8 august 2008, având ca obiect efectuarea cercetărilor împotriva numitului F.P.N., iar dosarul se află încă în curs de cercetări de către organele poliției judiciare din cadrul I.P.J. Timiș.

Plângerea formulată de același petiționar, în baza art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției procurorului M.C., a fost respinsă, ca neîntemeiată, de procurorul ierarhic superior, prin rezoluția nr. 725/II/2/2008 din 25 iulie 2008.

S-a mai reținut că procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, investit cu instrumentarea dosarului privindu-l pe procurorul M.C., prin ordonanța nr. 273/P/2008 din 1 iulie 2008, în baza art. 29 lit. f) C. proc. pen., a declinat competența, după calitatea persoanei, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, secția de urmărire penală si criminalistică, pentru continuarea și finalizarea cercetărilor.

Din actele premergătoare efectuate s-a relevat, contrar celor susținute de petiționar, că intimatul procuror C.M., sesizându-se din oficiu în urma efectuării unor cercetări, ce aveau la bază indicii că s-ar fi săvârșit o infracțiune, nu a comis fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât modalitatea în care a procedat nu poate fi apreciată ca fiind o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu.

Totodată, s-a mai reținut că, în măsura în care organele de urmărire penală apreciază ulterior, pe baza probatoriului administrat, că persoana împotriva căreia au fost efectuate cercetările se face sau nu vinovată de săvârșirea infracțiunii sesizată, dispune o soluție în consecință.

S-a conchis că, în speță, petiționarul nu a demonstrat în ce a constat vătămarea intereselor sale, iar în lipsa probării unei vătămări nu poate fi constatată existența unei infracțiuni.

Plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, în baza art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 259/423/II/2/2009 din 29 ianuarie 2009, dată de procurorul șef secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, constatându-se că fapta sesizată nu are temei real și că nu există indicii sau dovezi din care să rezulte că magistratul procuror ar fi comis vreo infracțiune cu ocazia soluționării dosarului nr. 196/P/2008, rezoluție, ce, de altfel, a fost confirmată prin rezoluția dată la 25 iulie 2008, sub nr. 725/II/2/2008 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara (prin care s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul F.P.N.).

În urma verificărilor efectuate în cadrul actelor premergătoare nu s-a constatat existența faptei reclamate, reținându-se că soluția dispusă de către procurorul M.C. a fost dată cu respectarea legilor în vigoare, în virtutea atribuțiilor de serviciu și că, în speță, nu erau incidente dispozițiile art. 246 C. pen., avându-se în vedere că cenzurarea unei rezoluții emisă de procuror se poate realiza doar prin exercitarea căilor legale de atac, orice alte modalități, între care și formularea unei plângeri penale împotriva procurorului, reprezentând o încălcare a principiului independenței justiției.

S-a conchis în sensul că, un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală decât în condițiile legii și nu pentru opinia exprimată cu ocazia pronunțării unei hotărâri sau adoptării unei soluții într-o cauză penală, căci partea nemulțumită de actele magistraților are la îndemână exercitarea căilor legale de atac împotriva acestor acte și nu împotriva magistraților.

Fiind nemulțumit de soluția dată, petiționarul, în termen legal a formulat plângere, ce a fost înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 2174/1/2009.

Petiționarul nu și-a motivat plângerea înregistrată pe rolul instanței și deși a fost legal citat, nu s-a prezentat în fața Înaltei Curți pentru a-și susține apărările și nici nu a depus la dosar alte înscrisuri în susținerea plângerii formulate.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că rezoluția nr. 905/P/2008 dată la 8 decembrie 2008 în dosarul cu același număr de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului procuror M.C., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., este legală și temeinică, urmând a fi menținută, prin respingerea, ca nefondată, a plângerii, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., pentru considerentele ce vor fi mai jos arătate.

Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, iar în concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul F.P.N., prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Pe de o parte, Înalta Curte constată, în urma actelor premergătoare efectuate în cauză, că în mod corect, s-a relevat de către procuror că nu s-au identificat elemente care să conducă la concluzia că intimatul C.M., în calitate de magistrat procuror, cu ocazia efectuării actelor specifice activității de cercetare penală, ar fi săvârșit vreo faptă care să aibă valențe penale, acesta exercitându-și atribuțiile de serviciu cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează activitatea sa specifică.

Pe de altă parte, Înalta Curte mai apreciază că instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt investite, cât și textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunțarea unor soluții de către procurori, în urma efectuării activităților specifice de cercetare penală și potrivit convingerii proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea unei infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Prin urmare, se constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatului, sub aspectul săvârșirii infracțiunii astfel cum au fost precizată de petiționar, presupusă a fi săvârșită de acesta, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică, iar temeiul de drept reținut, respectiv dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., corespunde situației de fapt rezultată din actele premergătoare.

De altfel, verificarea și stabilirea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sunt de competența exclusivă a instanțelor superioare de control judiciar și nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.

Prin urmare, în speță, nu s-au identificat elemente din care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, intimatul C.M. ar fi săvârșit vreo faptă de natură a-i antrena răspunderea penală și, cu atât mai puțin, a unei fapte de abuz în serviciu, atunci când, sesizându-se din oficiu cu privire existența unor indicii de săvârșire a unor fapte penale a procedat în consecință,

Așadar, Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a apreciat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, că susținerile petiționarului nu au niciun suport probator, întrucât acesta nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete ce țin de elementele constitutive ale infracțiunii la care a făcut referire, fiind simple afirmații lipsite de orice fundament real.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul F.P.N., menținând rezoluția atacată ca fiind legală și temeinică.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga pe petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul F.P.N. împotriva rezoluției nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 aprilie 2009.