Human trafficking for forced begging: non-retroactivity of organized crime legislation, res judicata barring duplicate appeals, and civil damages for moral prejudice

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 847 din 12 iulie 2006, pronunțată în dosarul nr. 40517/3/2005, Tribunalul București, secția I penală, a dispus cu privire la inculpații C.M. și M.F., următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului M.F. din infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen., și art. 13 alin. (1), alin. (3) teza a Il-a și alin. (4) teza I și ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen., și art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 și art. 13 alin. (1), alin. (3) teza a II-a și alin. (4) teza I și ultimă din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 13 C. pen., formulată de inculpat prin apărător, ca neîntemeiată.

În baza art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 a condamnat pe inculpatul C.M. zis B., la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 13 alin. (1) și (3) teza a II-a și alin. (4) teza I și ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. si art. 13 C. pen., a condamnat pe același inculpat, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 13 din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului spre executare pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe perioada executării pedepsei, drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 a condamnat pe inculpatul M.F., la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat, la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 13 alin. (1) și (3) teza a II-a și alin. (4) teza I și ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen., si art. 13 C. pen., a condamnat pe același inculpat, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 13 din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului spre executare pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare și pedeapsa complimentară a interzicerii drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe perioada executării pedepsei, drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a computat din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reținerii și arestării preventive de la 13 iulie 2005 la zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menținut arestarea preventivă a inculpatului M.F.

În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ. și art. 1003 C. civ., a obligat pe inculpatul C.M., în solidar cu alți inculpați, la plata sumei de câte 10.000 RON către părțile civile G.L., A.D., C.I., M.I., G.T., iar pe inculpatul M.F., în solidar cu alți inculpați, la plata sumei de câte 10.000 RON către părțile civile G.F., G.F., M.I. și G.T.

În baza art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 118 lit. d) C. pen., a confiscat de la inculpatul C.M. suma de 5800 EURO, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua executării, și de la inculpatul M.F. suma de 5800 EURO, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua executării, și a constatat că o parte din această sumă, respectiv 210 EURO, a fost ridicată de la inculpat.

A menținut măsura sechestrului dispusă în faza de urmărire penală asupra imobilului situat în Giurgiu, str. I.C. Brătianu, jud. Giurgiu aparținând inculpatului M.F. și a ridicat sechestrul dispus asupra autoturismului marca Dacia 1310 de culoare albastră aparținând aceluiași inculpat.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în perioada ianuarie 2002 - ianuarie 2004, inculpații C.M. și M.F., împreună cu inculpații C.A., P.A., B.G., M.A., C.V., C.L. și B.N. au inițiat și constituit un grup infracțional organizat, care a desfășurat în mod repetat activități privind traficul de persoane, respectiv prin înșelăciune, au recrutat mai multe părți vătămate, dintre care două minore, le-au cazat și le-au transportat în Spania unde, prin amenințări și violențe fizice, le-au exploatat, obligându-le la practicarea cerșetoriei, în felul acesta obținând de pe urma lor foloase materiale considerabile.

Astfel, la începutul anului 2002, inculpata C.L. s-a deplasat la locuința părților vătămate M.L. și M.G. (soți), ocazie cu care i-a întrebat dacă nu sunt interesați să meargă în Spania, unde ea și rudele sale îi pot ajuta să-și găsească un loc de muncă.

Pentru ca părțile vătămate să accepte mai ușor, inculpata le-a promis că se va ocupa ea de toate formalitățile și va achita tot ea cheltuielile, urmând ca ei să le restituie banii în momentul în care vor începe munca în Spania și, totodată, le-a sporit încrederea spunându-le că în Spania se află multe rude de-ale sale care deja muncesc acolo și care, de altfel, le pot asigura și cazarea.

Întrucât părțile vătămate M.L. și M.G. o cunoșteau pe inculpată de mai mult timp, au avut încredere în ea și întrucât nu aveau nici o sursă de venituri, precum și un copil minor în întreținere, au fost încântați să accepte propunerea inculpatei, dat fiind și faptul că acestea nu știu să scrie și să citească, nu știau cum se procedează pentru a munci în altă țară și nici nu aveau bani să plece în Spania.

Astfel fiind, de acord cu propunerea inculpatei C.L. și potrivit înțelegerii cu aceasta, într-una din zile, părțile vătămate, împreună cu copilul lor minor, M.B., pe care nu au avut cui să-l lase în grijă în România, s-au întâlnit cu aceasta în Gara de Nord din București de unde au plecat spre Spania.

La Gara de Nord inculpata C.L. a venit însoțită de alte 30 persoane, bărbați, femei și copii, din diferite zone ale țării care, de asemenea, urmau să meargă în Spania împreună cu ei și inculpata.

Din București - Gara de Nord, părțile vătămate și celelalte persoane, însoțite de către inculpata C.L. s-au deplasat cu trenul până în Arad, contravaloarea biletelor de călătorie fiind suportată de către aceasta din urmă, unde inculpata C.L. a urcat toate persoanele în 2 microbuze, cu care de altfel s-au și deplasat până în Spania.

Din verificările efectuate în evidența poliției de frontieră, a rezultat că părțile vătămate M.L. și M.G. au părăsit teritoriul României la data de 26 martie 2002 prin vama Nădlac, autoturism cu care, de altfel, a trecut granița la aceeași dată și inculpata C.L.

Ajunse în Spania la Madrid, părțile vătămate precum și celelalte persoane au fost urcate de către inculpata C.L. în alte autoturisme și conduse la Salamanca, unde au fost cazate într-un apartament cu 3 camere în care se mai aflau încă aproximativ 30 persoane, adulți și copii, astfel cum rezultă din declarațiile părților vătămate coroborate cu cele ale părții vătămate M.V.

Încă de la plecare din București, pașapoartele părților vătămate M.G. și M.L. le-au fost luate de către inculpata C.L., la care au rămas până ce au ajuns în Spania. Aici aceasta a refuzat să le mai restituie și le-a predat fratelui său, inculpatul C.M. zis B., ce se afla în apartamentul în care au fost cazați, tot el fiind cel care le-a adus la cunoștință părților vătămate M.L. și M.G. că de fapt ei trebuie să cerșească.

Inițial, părțile vătămate au refuzat să cerșească, însă inculpatul C.M. zis B. le-a luat copilul și le-a amenințat că-l va vinde dacă nu merg la cerșit (declarații părți vătămate coroborate cu cele ale părții vătămate M.V.).

În atare împrejurări, începând cu zilele următoare, timp de circa 2 luni, părțile vătămate M.L. și M.G. au fost obligate să cerșească, alături de ei cerșind și inculpata C.L., în diferite locuri aglomerate din mai multe localități din Spania, unde erau duse și supravegheate tot timpul de către inculpații C.M., C.A., M.A. și B.G., iar în fiecare seară banii obținuți din practicarea cerșetoriei erau adunați de către unul dintre inculpați și împărțiți între ei.

În tot acest timp, copilul minor al părților vătămate era ținut în apartament de către unul din membrii familiei C.

După o anumită perioadă, întrucât copilul părților vătămate s-a îmbolnăvit, unul dintre inculpați l-a dus la spital, ocazie cu care a fost nevoit să prezinte și pașapoartele părților vătămate.

Profitând de această împrejurare și primind pașapoartele de la cadrele medicale, părțile vătămate și-au luat și copilul și au reușit să fugă, în felul acesta revenind în România.

În declarațiile lor, părțile vătămate au arătat că membrii familiei C. veneau mereu în România, în scopul recrutării de persoane, pe care le cazau la locuințele lor din Giurgiu, de unde le transportau în Spania pentru a fi exploatate, prin obligarea la practicarea cerșetoriei.

De asemenea, părțile vătămate M.L. și M.G. au arătat în declarațiile lor că, în perioada în care au fost obligați să cerșească de către cei în cauză, în locuința acestora din Salamanca l-au cunoscut și pe numitul M.V. care, de asemenea, a fost adus de către inculpatul C.M. și obligat de către acesta și ceilalți inculpați să cerșească pentru ei, aspecte ce rezultă și din declarația părții vătămate M.V.

La data de 04 ianuarie 2002, partea vătămată M.V. a plecat în Spania cu intenția de a-și găsi un loc de muncă, auzind de la alte cunoștințe că în Spania se câștigă foarte bine.

Într-una din zile, aflându-se în gara din Madrid, unde se adunau foarte mulți cetățeni români în căutare de locuri de muncă, partea vătămată M.V. a fost abordată de către inculpatului C.M., care s-a oferit să-l ajute, respectiv i-a promis că poate să-i găsească un loc de muncă în agricultură, la cules de fructe și legume.

Întrucât își căuta un loc de muncă și fiind încântat de propunerea inculpatului C.M., partea vătămată a fost condusă de către acesta din urmă în localitatea Salamanca și cazată într-un apartament cu 3 camere, unde se mai aflau încă aproximativ 40 persoane, de etnie rromă, care dormeau pe jos, astfel cum rezultă din declarațiile părții vătămate coroborate cu cele ale părților vătămate M.G. și M.L.

Aici inculpatul C.M. i-a solicitat părții vătămate pașaportul sub pretextul că-i este necesar la găsirea locului de muncă, promițându-i, totodată, că în câteva zile se va rezolva, însă până la găsirea locului de muncă promis, partea vătămată a primit de la inculpatul C.M. o copie de pe pașaportul său și mai multe ziare locale și indicații cu privire la locurile în care trebuie să le vândă, făcând acest lucru aproximativ 3 - 4 zile, timp în care partea vătămată și-a dat seama că în realitate era pus la cerșit.

În același timp inculpatul i-a dat părții vătămate alte haine să se îmbrace, rupte și murdare și, de asemenea, l-a învățat în limba spaniolă diferite expresii care traduse în limba română însemnau: „Ajută-mă să pot să-mi cumpăr de mâncare pentru copii.”

Văzând că nu-i mai găsește locul de muncă promis, partea vătămată M.V. i-a solicitat inculpatului C.M. pașaportul, însă acesta a refuzat, amânându-l mereu. Întrucât partea vătămată a tot insistat în acest sens, în cele din urmă inculpatul a recurs la amenințări cu bătaia și cu moartea, obligându-l astfel să cerșească pentru el circa 2 luni, motivând tot timpul că are de plătit chiria și alte cheltuieli pentru apartamentul în care l-a cazat. Banii obținuți de el prin practicarea cerșetoriei îi lua inculpatul C.M. sau ceilalți membri ai familiei sale, pe care, ulterior, partea vătămată i-a identificat în persoana inculpaților C.A., C.L., M.A. și B.G.

Într-una din zile, partea vătămată M.V. a fost oprit pe stradă de către organele de poliție spaniole, fapt pentru care, neavând pașaportul la el, a fost nevoit să le conducă la apartamentul în care a fost cazat de către inculpați, ocazie cu care aceștia din urmă au fost nevoiți să predea pașaportul.

Fiind condus la sediul organelor de poliție pentru verificări, partea vătămată a profitat de ocazie, și intrând în posesia pașaportului, a reușit să fugă de la inculpați.

În luna octombrie 2003, partea vătămată G.L., aflându-se în C.E. din București, s-a întâlnit cu inculpata P.A. (fostă V.), pe care o cunoștea de mai mult timp, ocazie cu care aceasta din urmă i-a propus să meargă la muncă în Spania, spunându-i că o poate ajuta ea în acest sens.

Fiind de acord cu propunerea inculpatei, partea vătămată a fost condusă de către aceasta la locuința ei din Giurgiu, unde a fost cazată circa 3 săptămâni, locuință în care se mai aflau concubinul inculpatei, respectiv inculpatul B.G. și copiii lor minori, V. și I.

În perioada cât a locuit la inculpata P.A., aceasta a condus partea vătămată la domiciliul părinților săi din București, de unde și-a luat pașaportul și certificatul de naștere al copilului său minor, ocazie cu care și-a anunțat părinții că va pleca în Spania.

În acest mod a aflat și concubinul părții vătămate G.L., respectiv partea vătămată A.D., că va pleca în Spania, fapt pentru care a și căutat-o la locuința inculpaților din Giurgiu, iar în cele din urmă a acceptat și acesta să plece în Spania ca urmare a propunerii inculpatului B.G., care le-a promis că în Spania le va face rost de locuri de muncă în agricultură, unde se câștigă foarte bine și în acest sens le-a solicitat suma de 600 Euro, motivând că-i sunt necesari pentru deplasarea lor în Spania, bani pe care i-au dat.

De asemenea, pentru a-i duce în Spania și a le face rost de locuri de muncă, inculpații le-au solicitat părților vătămate, în concret părții vătămate G.L., să-l treacă peste graniță pe pașaportul ei, pe fiul minor al inculpaților, respectiv B.V.V.

În acest scop, deși partea vătămată G.L. avea pașaport, inculpații B.G. și P.A. au determinat-o să-l declare pierdut, iar cu ocazia obținerii unui alt pașaport a prezentat și fotografia copilului inculpaților primită de la aceștia, pe care l-a trecut pe pașaportul ei sub numele copilului său G.N.N.

După ce au fost rezolvate toate aceste probleme, în luna noiembrie 2003 părțile vătămate, însoțite de către inculpații B.G. și P.A., precum și de copiii lor minori B.V. și B.Î., au părăsit teritoriul României prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu, deplasându-se cu 2 autoturisme, iar după ce au trecut granița, unul din autoturisme s-a întors în România, ei toți continuându-și drumul până la aeroportul din Sofia, de unde au luat avionul spre Madrid-Spania, cu un singur autoturism.

Din verificările efectuate în evidența poliției de frontieră, rezultă că atât părțile vătămate A.D. și G.L., cât și inculpata P.A. (fostă V.), într-adevăr au părăsit teritoriul României prin vama Giurgiu la data de 20 noiembrie 2003.

Ajunși la Madrid, părțile vătămate au fost conduse de către inculpați în Zamora, unde au fost cazate într-un apartament cu 3 camere în care se mai aflau circa 15 - 20 persoane, unele din ele rude cu inculpatul B.G., identificate ulterior în persoana inculpaților C.A., C.L., C.M. și M.A.

Inculpatul B.G. le-a luat pașapoartele părților vătămate A.D. și G.L., precum și suma de 1.800 Euro pe care o mai aveau asupra lor și împreună cu ceilalți inculpați le-au adus la cunoștință că de fapt ei trebuie să cerșească.

Dat fiind faptul că erau pentru prima dată într-o țară străină, sunt neștiutori de carte, au un nivel de cultură destul de scăzut, părțile vătămate, deși nu au fost de acord să cerșească, nu au găsit o altă soluție, astfel că, începând cu ziua imediat următoare, timp de circa 2 luni, acestea au fost duse de către inculpatul B.G. în diferite localități din Spania, unde au fost obligate să cerșească, toți banii astfel obținuți fiind adunați în fiecare seară de către inculpat (declarații părți vătămate coroborate cu cele ale părților vătămate B.V., B.C. și L.V.).

Tot timpul cât părțile vătămate cerșeau erau supravegheate în permanență de către inculpatul B.G., iar atunci când obțineau sume mici din cerșit erau amenințați sau chiar bătuți, fapt pentru care, în cele din urmă, profitând de neatenția inculpatului, partea vătămată G.L. a reușit să ia pașaportul său și al concubinului său din locul în care erau ascunse și să fugă amândoi, revenind în România la data de 14 ianuarie 2004, ocazie cu care la trecerea frontierei prin vama Nădlac, nemaiavând minorul cu care figura ca fiind ieșită din țară, părții vătămate G.L. i s-a întocmit dosar penal, fiind cercetați într-o cauză separată.

În cursul anului 2003, partea vătămată C.I., prin intermediul unui coleg de serviciu, l-a cunoscut pe inculpatul C.M., care i-a promis că o va ajuta să-și găsească un loc de muncă în Spania, respectiv în agricultură la cules de fructe.

Având o situație materială precară, partea vătămată a fost încântată de propunerea inculpatului, fapt pentru care a acceptat. Pe lângă partea vătămată C.I., inculpatul C.M. a mai racolat și alte persoane pe care le-a urcat într-un autocar cu care s-au deplasat până în Spania, toate cheltuielile fiind suportate de către inculpat.

Până în Spania au fost însoțiți de un bărbat necunoscut, rudă a inculpatului, care i-a condus în localitatea Valadolid, într-un apartament în care locuiau inculpații C.A., C.V., C.L. și alte rude ale acestora, precum și numitul G.T. și soția sa, amândoi din Giurgiu.

Ajunsă în acest apartament, membrii familiei C. i-au adus la cunoștință că, de fapt, ea a fost adusă în Spania pentru a cerși pentru ei.

După aproximativ 3 săptămâni a venit în Spania și inculpatul C.M. cu alte persoane, despre care știa că sunt din Caracal și care nu au putut să plece odată cu ea întrucât nu aveau pașapoarte, rămânând acasă la inculpatul C.M. pentru ca acesta să le obțină pașapoartele, persoane care la rândul lor au fost și ele obligate de către membrii familiei C.

Astfel, în fiecare zi partea vătămată C.I., precum și celelalte persoane erau duse de către inculpatul C.M. sau C.A. cu autoturismul în diferite locuri din mai multe localități din Spania, unde erau obligate să cerșească, toți banii astfel obținuți fiindu-le luați seara de către unul din inculpați. în acest sens, inculpații țineau o evidență foarte strictă cu tot ceea ce obținea fiecare din cerșit.

Tot timpul cât cerșeau erau în permanență supravegheați de către unul dintre inculpați, iar noaptea dormeau pe unde apucau, sub cerul liber, lângă mașina inculpaților, în timp ce aceștia dormeau în mașină. Uneori, când ploua sau era vreme urâtă, dormeau cu toții în mașina inculpaților.

La sfârșitul lunii iulie 2003, partea vătămată C.I., într-una din zile când au fost duși de către inculpați să cerșească la o petrecere cu specific spaniol, profitând de faptul că era mare aglomerație, precum și de neatenția inculpaților, împreună cu numitul G.T. și concubina acestuia au reușit să fugă și să se întoarcă în România. în perioada cât a cerșit pentru inculpați partea vătămată C.I. a susținut că a obținut din cerșit circa 5000 Euro, bani ce i-au fost luați în totalitate-de către membrii familiei C.

În cursul lunii ianuarie 2003, inculpații M.F., C.A. zis B., M.A. zis H., B.G. zis G. și B.N. zis B. s-au dus la domiciliul părților vătămate A.D., A.D. și A.N., minoră în vârstă de 15 ani la acea data, ocazie cu care le-a spus că pot să-i ajute să-și obțină locuri de muncă avantajoase în Spania cu contract de muncă în agricultură.

Întrucât nu aveau pașapoarte și nici bani pentru a se deplasa în Spania, inculpații s-au oferit să se ocupe ei de obținerea pașapoartelor și să suporte toate cheltuielile ocazionate de transportul lor în Spania.

După ce au fost obținute toate actele necesare de către inculpați, părțile vătămate A.D., A.D. și A.N. au părăsit România prin vama Vârșad cu un microbuz în care se mai aflau și alte persoane din Oltenița, unii chiar vecini de-ai lor, respectiv G.F., G.E., G.M., G.M. și alții.

Astfel, din verificările efectuate în evidența poliției de frontieră rezultă că părțile vătămate A.D., A.D. (fostă A.) și fiica lor A.N., precum și inculpații C.A., C.V., B.G., M.A., B.N. și M.F. au părăsit teritoriul României, la data de 21 ianuarie 2003, prin punctul de trecere al frontierei Vârșad. La aceeași dată și prin același punct de trecere a frontierei au părăsit teritoriul României și părțile vătămate G.F., G.F., L.F.L. și M.I.

Din aceleași verificări a rezultat că părțile vătămate A.N., A.D. (fostă A.), A.D., G.F. și G.F., precum și inculpatul M.A. au părăsit teritoriul României cu același autoturism, părțile vătămate L.F.L. și M.I., împreună cu inculpații C.A., M.F. și M.F. au părăsit teritoriul României cu autoturismul, iar inculpații B.G. și B.N. au trecut granița României cu autoturismul.

Ajunse în Spania în localitatea Zamora, părțile vătămate A.D., A.D. și A.N. au fost oprite de către inculpații M.A. și C.M., care le-au cazat într-un apartament în care locuiau aceștia.

Începând cu a doua zi au fost duse de către cei doi inculpați direct în stradă, la diferite intersecții și obligați să cerșească, obținând în acest fel sume cuprinse în jur de 25 - 30 euro pe zi, bani ce le erau luați în totalitate în fiecare seară de către inculpați. Atunci când obțineau sume mai mici din cerșit, inculpatul M.A. îi transporta în alte localități cu un microbuz condus chiar de el, localități ca Bilbao, Hihon, Santander și altele.

În ceea ce privește pe inculpatul M.F., părțile vătămate au menționat că acesta s-a ocupat doar de transportul lor în Spania, după care nu l-au mai văzut în perioada cât au stat în Spania.

Deși în repetate rânduri părțile vătămate au refuzat să mai cerșească, insistând cu privire la locurile de muncă promise, inculpatul M.A. le-a spus că nu au încotro deoarece ei au cheltuit foarte mulți bani cu deplasarea lor în Spania, fapt pentru care sunt nevoiți să cerșească până la restituirea datoriei.

Într-una din zile, aflându-se la cerșit în localitatea Bilbao, părțile vătămate A.D., A.D. și A.N. au reușit să fugă și să se prezinte la poliția locală, ocazie cu care au reușit să revină în România.

În luna ianuarie 2003, partea vătămată G.F. a fost recrutat de către inculpații M.F., C.A., M.A., B.G. și B.N., care s-au deplasat la domiciliul său și i-au propus atât lui, cât și familiei sale să meargă în Spania, unde ei le pot face rost de locuri de muncă în agricultură.

Fiind de acord cu propunerea inculpaților și întrucât nu avea pașaport și nici bani pentru a se deplasa în Spania, inculpații s-au oferit să-l ajute ei în acest sens, ceea ce au și făcut, respectiv au suportat toate cheltuielile ocazionate atât de obținerea pașaportului, cât și de deplasarea sa în Spania.

După ce a obținut pașaportul, inculpații au luat partea vătămată de la domiciliu și împreună cu alte persoane a fost condus în Spania.

Așa cum s-a reținut anterior, partea vătămată G.F. a părăsit teritoriul României, la fel ca și părțile vătămate A.D., A.D. și A.N., însoțiți fiind de către inculpatul M.A., la data de 21 martie 2003 prin punctul de trecere al frontierei Vârșad.

Ajunși în Spania în localitatea Zamora, inculpații au împărțit între ei toate persoanele pe care le aduseseră din România, partea vătămată G.F. fiind oprit de către inculpatul C.A., care, încă de a doua zi, „i-a arătat locurile în care trebuia să meargă la muncă și anume în stradă la cerșit, punându-i în brațe câteva ziare și niște înscrisuri în limba spaniolă”, înscrisuri prin care se apela la mila publicului, lucru pe ca l-a făcut timp de aproximativ un an de zile, până când inculpatul C.A. a considerat că s-a achitat sumele de bani datorate, sume de bani reprezentând cheltuielile ocazionate de deplasarea lui în Spania, precum și de întreținerea sa și l-a lăsat să plece.

Ca și în situația anterioară, partea vătămată G.F. a fost recrutat de către inculpații M.F., C.A., M.A., B.G. și B.N. în aceleași condiții și împrejurări, ocazie cu care aceștia din urmă i-au propus să meargă în Spania, spunând că aici pot face rost de locuri de muncă în agricultură.

Întrucât nici partea vătămată G.F. nu avea pașaport și bani să se deplaseze în Spania, inculpații s-au ocupat și de acest aspect, în sensul că ei au suportat toate cheltuielile în vederea obținerii pașaportului.

După ce a obținut pașaportul, partea vătămată G.F. a părăsit teritoriul României, la data de 21 martie 2003, împreună cu părțile vătămate A.D., A.D., A.N. și G.F. prin punctul de trecere al frontierei Vârșad, împreună și cu inculpații M.F., C.A., M.F., M.A., B.G. și B.N., grupați în cele trei autoturisme menționate anterior.

Ajuns în Spania în localitatea Zamora, și această parte vătămată a fost obligată de către inculpații M.F., C.A., M.A., B.G. și B.N. să practice cerșetoria pentru ei și nicidecum aceștia nu le-au făcut rost de vreun loc de muncă așa cum le-a promis în România.

În cursul anului 2002 partea vătămată S.C. a aflat de la fratele său S.P. că inculpatul C.A., care se afla de mai mult timp în Spania, a venit în România „pentru a mai căuta cetățeni români care doresc să muncească în Spania în agricultură la cules de banane, portocale, măsline”.

Fiind interesată de o astfel de muncă, partea vătămată S.C. s-a deplasat la locuința inculpatului C.A. din Giurgiu și din discuțiile purtate i-a confirmat acest aspect și totodată „s-a oferit să-i plătească drumul din România în Spania și să-i ofere un loc de muncă la patroni spanioli cunoscuți de către el, unde urma să primească câte 30 - 40 Euro pe zi, asigurându-i și cazarea și masa pe o perioadă de 3 luni”, iar pentru acest serviciu, partea vătămată urma să-l despăgubească după ce începea munca în Spania.

Astfel fiind, încântat de oferta inculpatului, la data de 23 septembrie 2002, partea vătămată S.C. împreună cu fratele său S.P., precum și alte 23 persoane pe care nu le cunoștea, fiind din alte localități, persoane ce erau la locuința inculpatului C.A. și pe care acesta din urmă le-a urcat într-un microbuz parcat la poarta locuinței sale, au părăsit teritoriul României prin punctul de trecere al frontierei Vârșad.

Înainte de a trece prin vamă, inculpatul C.A. le-a luat pașapoartele tuturor persoanelor aduse de el, tot el fiind acela care le-a prezentat și la control, după care a trecut frontiera României prin același punct și la aceeași dată, însă cu alt autoturism, întâlnindu-se din nou cu acesta în Spania, localitatea Zamora.

Din verificările efectuate în evidența poliției de frontieră a rezultat că, într-adevăr, inculpatul C.A. a părăsit teritoriul României, la data de 23 septembrie 2002, prin vama Vârșad.

În Zamora - Spania, inculpatul C.A. zis B. și alte rude ale sale, respectiv inculpații M.A. zis H., M.F. „ginerele lui B.” și C.M. zis B. „fiul lui B.”, l-au cazat într-un apartament cu mai multe camere închiriat de către aceștia din urmă, ocazie cu care i-a spus că „le datorează suma de 2000 Euro, reprezentând cheltuielile de drum efectuate de ei cu el și că nu va lucra în agricultură, iar pentru a-i da acești bani urmează să cerșească în folosul acestora”.

Deși a refuzat să cerșească, partea vătămată S.C. împreună și cu celelalte persoane, au fost obligați să cerșească timp de aproximativ 6 luni fiind transportați în acest sens cu un microbuz în diferite locuri aglomerate din mai multe localități ale Spaniei, în special de către inculpații C.A. și fiul său C.M. Toți banii obținuți din cerșit îi erau luați de către inculpați, în mod frecvent de către inculpatul C.M. zis, „B.” „care îi trecea într-un carnețel, iar banii mărunți îi schimba în euro și îi depunea în bănci”.

În luna februarie 2003, partea vătămată S.C., profitând de neatenția inculpatului C.M., a reușit să-și ia pașaportul de la acesta și să fugă, ocazie cu care s-a prezentat autorităților spaniole care l-au returnat în România.

Astfel, din verificările efectuate rezultă că partea vătămată S.C. a fost returnat în România la data de 20 februarie 2003.

Declarațiile părții vătămate S.C. se coroborează și cu cele ale martorei B.S., concubina sa, care arată că în perioada în care partea vătămată se afla în Spania a încercat să ia legătura telefonic cu acesta, însă nu a reușit, întrucât inculpatul C.M. a refuzat să i-l dea la telefon.

În cursul lunii ianuarie 2003, inculpații C.A., M.F. și C.M. s-au deplasat la locuința părților vătămate L.F.L., minoră în vârstă de 15 ani la acea dată, și M.I. (concubin) ocazie cu care aceștia le-au propus să meargă în Spania, unde ei le pot asigura câte un loc de muncă în agricultură, „unde vor fi plătiți cu suma de 45 euro pe zi, iar cazarea și hrana sunt asigurate de ei și patronul la care vor lucra”.

Fiind sărace, părțile vătămate au fost încântate de oferta celor trei inculpați și întrucât nu aveau bani pentru a se deplasa în Spania, aceștia i-au asigurat că vor suporta ei toate cheltuielile ocazionate în acest sens, urmând ca după ce vor începe munca în Spania, să le restituie banii astfel cheltuiți.

După ce au lămurit aceste aspecte, părțile vătămate fiind mulțumite de oferta făcută, inculpații i-au transportat cu un microbuz în Oltenița, unde au fost cazați 2 zile la niște rude de-ale inculpaților, timp în care aceștia au mai racolat și alte persoane din Oltenița pe care să le ducă în Spania în același scop, aproximativ 20 de persoane pe care le-au îmbarcat în 2 microbuze și le-au transportat în Spania.

În urma verificărilor efectuate a reieșit că părțile vătămate L.F.L. și M.I., împreună cu inculpații C.A., M.F. și M.F. au părăsit teritoriul României la data de 21 ianuarie 2003 prin punctul de trecere al frontierei Vârșad.

La transportarea acestor părți vătămate au participat și inculpații M.A. și B.N., care au trecut frontiera de stat a României cu autoturisme diferite și bineînțeles și alte părți vătămate, așa cum s-a reținut anterior.

Ajunse în Spania, inculpații C.A., M.F. și C.M. le-au spus „că de fapt nu există nici un loc de muncă și că trebuie să cerșească pentru ei, cu atât mai mult cu cât au cheltuit foarte mulți bani cu deplasarea lor în Spania”.

Ca atare, în zilele care au urmat, timp de aproximativ 3 luni părțile vătămate au fost duse de către inculpați în diferite localități, unde au fost obligate să cerșească, fiind tot timpul supravegheate de către aceștia, iar noaptea culcate în microbuzul cu care le deplasau. Banii obținuți de către părțile vătămate din cerșit erau încasați în totalitate de către inculpați.

Într-una din zile, profitând de neatenția inculpaților, părțile vătămate L.F.L. și M.I. au reușit să fugă și să revină în România.

La începutul anului 2003, părțile vătămate G.T. și D.R.M., fostă M. (concubini) l-au cunoscut pe inculpatul C.M. zis B., despre care au aflat că a ajutat pe foarte multe persoane, printre care și pe partea vătămată C.H. să-și găsească loc de muncă în Spania în agricultură.

Fiind și ei interesați în acest sens, inculpatul C.M. le-a promis că le va găsi loc de muncă în agricultură la cules de fructe, unde vor câștiga 4 Euro la fiecare ladă de fructe culese, din care 1 Euro urma să-i dea inculpatului M.A. zis H., despre care inculpatul C.M. le-a spus că va fi cel care se va ocupa de ei.

Întrucât părțile vătămate nu aveau pașapoarte și nici bani, inculpatul C.M. s-a ocupat de acest aspect, suportând toate cheltuielile aferente obținerii pașapoartelor, precum și cele necesare deplasării părților vătămate în Spania.

Din Giurgiu au fost conduși la Arad de către inculpații C.A., M.F. și C.M. cu un microbuz condus de către acesta din urmă, iar la Arad inculpații i-au urcat în alt autoturism cu destinația Spania - Barcelona, achitând șoferului contravaloarea călătoriei până în Barcelona, unde urma să se întâlnească cu cei 3 inculpați, conform înțelegerii cu aceștia.

Astfel, în urma verificărilor efectuate rezultă că părțile vătămate G.T. și D.R.M. au părăsit teritoriul României la data de 08 august 2003 prin punctul de trecere al frontierei Turnu Arad.

Inculpații C.A., M.F. și C.M. au trecut frontiera de stat a României cu un alt autoturism, separat de ei, respectiv cu cel care s-au deplasat cu toții până la Arad. La transportarea părților vătămate au participat și inculpații M.A., B.N., B.G. și M.F., care s-au deplasat concomitent cu alte autoturisme, având bineînțeles și alte persoane.

Astfel, în urma verificărilor efectuate a rezultat că inculpații C.A., M.F. și C.M. au părăsit teritoriul României la aceeași dată ca și părțile vătămate, respectiv la data de 08 august 2003, însă prin punctul de trecere al frontierei Nădlac.

Ajunși în Spania, la Barcelona, părțile vătămate s-au întâlnit iarăși cu cei trei inculpați mai sus arătați, care i-au transportat în altă localitate din Spania și le-au cazat într-un apartament în care se afla și inculpata C.L. în acest apartament părțile vătămate au găsit-o și pe partea vătămată C.I.

Cu această ocazie, inculpații le-au adus la cunoștință părților vătămate G.T. și D.R.M. că, de fapt, ei au fost aduși să cerșească, mai ales că au cheltuit foarte mulți bani cu transportul lor în Spania și trebuie să-și recupereze banii.

După ce le-a fost adus la cunoștință că trebuie să meargă la cerșit, inculpatul C.M. i-a luat părții vătămate G.T. o parte din îmbrăcăminte și l-a trimis la cerșit desculț întrucât pantofii pe care-i avea el erau noi.

Astfel fiind, începând cu zilele următoare, timp de aproximativ 2 luni, părțile vătămate au fost obligate să cerșească în diferite localități din Spania, fiind duși de regulă cu un microbuz de către inculpatul C.M., iar banii astfel obținuți fiindu-le luați în totalitate de către inculpați.

După aproximativ 2 luni, părțile vătămate G.T. și D.R.M. împreună cu partea vătămată C.I., precum și cu alte persoane obligate de către inculpați să cerșească, profitând de neatenția acestora au reușit să fugă de la ei, întorcându-se în țară.

Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracțiuni.

Legea, prin art. 2 alin. (1) lit. a) definește „grupul infracțional organizat” ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Analizând activitatea desfășurată de inculpați, astfel cum rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, în raport cu definiția dată în dispozițiile legale anterior menționate, tribunalul reține că între inculpați, care de altfel sunt toți rude sau afini între ei, exista cu certitudine o înțelegere privind săvârșirea faptelor reținute în cauză în sarcina lor, acționând în mod organizat.

Astfel, inculpatul C.A. și inculpata M.F. sunt soț și soție, iar inculpații C.M., C.L. și M.A. sunt copiii acestora. Totodată, inculpata C.L. este concubina inculpatului M.F. În ceea ce privește pe inculpatul B.G. (fratele inculpatului C.A.), acesta este concubinul inculpatei P.A.

În cadrul activității infracționale desfășurate, inculpații, care se aflau de mai mult timp în Spania, veneau pe rând, periodic în România, ocazie cu care rolul acestora era de fiecare dată acela de a recruta alte persoane pe care să le ducă cu ei în Spania în scopul de a fi exploatați prin obligarea lor la practicarea cerșetoriei.

Fie că un singur inculpat se ocupa de racolarea părților vătămate, fie că de acest lucru se ocupau mai mulți inculpați, toți inculpații aveau, mai mult sau mai puțin, câte un rol fie în transportarea lor, fie în primirea sau cazarea pe teritoriul Spaniei, fie în supravegherea acestora cât timp erau la cerșit.

Astfel, inculpata C.L. a fost cea care a racolat mai multe persoane pe care tot ea le-a transportat în Spania, însă la obligarea acestora să cerșească și la supravegherea lor au participat și inculpații C.M., C.A., M.A. și B.G. Inculpatul C.M. s-a ocupat de racolarea părții vătămate M.V., pe care însă l-a dus în locuința în care se aflau și alți membri ai familiei care s-au ocupat de supravegherea acestuia.

Conlucrarea inculpaților rezultă și din modalitatea de desfășurare a faptei. Astfel, inculpata P.A. a racolat părțile vătămate G.L. și A.D. pe care le-a dus la locuința din Giurgiu unde se afla și inculpatul B.G., care împreună cu inculpata P.A. i-a transportat în Spania la o locuință în care se mai aflau și inculpații C.M., C.A., C.L. și M.A. În același fel s-au întâmplat faptele și cu privire la părțile B.V., B.C. și L.V., care au fost racolate de către inculpatul B.G., întâmpinate și cazate în Spania de către inculpatul B.N. aproximativ o lună de zile până când au sosit inculpații B.G. și P.A. care le-au preluat și s-au ocupat de acestea în continuare.

Însă, elocvente în sensul organizării și conlucrării dintre inculpați în săvârșirea faptelor reținute în sarcina lor sunt declarațiile părților vătămate A.D., A.D., A.N., G.F. și G.F., coroborate, bineînțeles, și cu procesele-verbale de verificare în evidențele poliției de frontieră, din care rezultă că inculpații M.F., C.A., M.A., B.G. și B.N. au racolat aceste părți vătămate mergând în localitatea lor de domiciliu, acești inculpați împreună și cu inculpata M.F. s-au ocupat de transportul părților vătămate în Spania, iar aici toate părțile vătămate au fost „împărțite între inculpați” și duse la locuințele unde se mai aflau și ceilalți inculpați, ocupându-se cu toții de acestea.

Din toate aspectele anterior prezentate, instanța concluzionează că inculpații au acționat organizat, într-un grup format din mai multe persoane (respectiv 9 inculpați), că acest grup a acționat o perioadă lungă de timp, respectiv ianuarie 2002 - ianuarie 2004, și în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunilor de trafic de persoane pentru a obține beneficii financiare, fiind astfel îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin (3) din Legea nr. 39/2003, urmând ca instanța să-i condamne pe toți inculpații în baza acestui text legal.

Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului M.F. prin înlăturarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., formulată de acest inculpat prin apărător, instanța constată că este neîntemeiată și o va respinge pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a reținut la situația de fapt, inculpatul M.F. a participat alături de unii dintre ceilalți inculpați la racolarea părților vătămate A.D., A.D., A.N., G.F. și G.F., dintre care partea vătămată A.N. era minoră în vârstă de 15 ani la acea dată, participând în continuare și la transportarea acestora în Spania. De asemenea, inculpatul M.F. a participat, alături de inculpații C.A. și M.F., și la transportarea părților vătămate L.F.L., în vârstă de 15 ani la acea dată, și M.I.

Astfel fiind, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale luate în scopul obținerii de venituri din obligarea părților vătămate împotriva voinței lor să cerșească, inculpatul M.F. a săvârșit mai multe acte materiale ce intră în conținutul infracțiunii de trafic de persoane, fiind vorba de mai multe părți vătămate și două acte materiale ce intră în conținutul infracțiunii de trafic de minori, respectiv actele materiale săvârșite față de părțile vătămate A.N. și L.F.L.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, instanța de fond a avut în vedere gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor, contribuția concretă a fiecărui inculpat la comiterea acestora, modalitatea de săvârșire a faptelor, respectiv forma continuată, dar mai ales faptul că inculpații au profitat de starea materială precară a părților vătămate și de faptul că acestea nu știu să scrie și să citească, fiind astfel victime sigure, foarte ușor de convins și de exploatat, precum și circumstanțele personale ale inculpaților.

Împotriva acestei hotărâri, inculpații M.F. și C.M. au formulat apel la data de 13 iulie 2006, respectiv 14 iulie 2006, prin intermediul apărătorilor aleși.

Inculpatul M.F. a solicitat să se dispună achitarea sa în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât lipsește intenția ca element subiectiv al infracțiunilor reținute în sarcina sa, având în vedere împrejurările contradictorii ce rezultă din declarațiile succesive ale părților vătămate. în subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate.

Pe latură civilă, inculpatul M.F. a susținut că modalitatea în care instanța de fond a stabilit plata despăgubirilor este netemeinică, având în vedere că din probele administrate nu rezultă că ar fi primit vreo sumă de bani.

Inculpatul C.M. a solicitat să se dispună achitarea sa în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele reținute în sarcina sa nu există, iar instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ pentru lămurirea situației de fapt, limitând cercetarea judecătorească la preluarea rechizitoriului. În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate, având în vedere lipsa antecedentelor penale și circumstanțele sale personale.

Prin decizia penală nr. 898/ A din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 40517/3/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.M. (alături de apelurile declarate de alți coninculpați condamnați în aceeași cauză).

Prin decizia penală nr. 4302 din 19 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. (alături de recursurile declarate de alți coinculpați condamnați în aceeași cauză). Prin aceeași decizie a fost admis recursul declarat de inculpatul M.F., s-a casat decizia penală numai în ceea ce îl privește pe acest inculpat și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la apelul declarat de acest inculpat.

În apel, după rejudecare, s-a pronunțat decizia penală nr. 39/ A din 14 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, în dosarul nr. 7245/2/2007, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.F.

Prin decizia penală nr. 1606 din 09 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de inculpatul M.F., s-a casat decizia penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că apelul declarat de inculpat nu a fost soluționat nici prin decizia pronunțată cu ocazia rejudecării.

În apel, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Il-a penală, la data de 23 mai 2008, sub nr. 3027/2/2008.'

La data de 05 iunie 2008 a fost atașată la dosar declarația inculpatului C.M. din data de 12 aprilie 2008, prin care acesta a precizat că declară apel peste termen împotriva hotărârii primei instanțe pronunțată în cauza de față.

La termenul din data de 21 august 2008, Curtea a invocat, din oficiu, inadmisiblitatea apelului declarat de inculpatul C.M., această chestiune fiind pusă efectiv în discuție la termenul de judecată din data de 27 octombrie 2008, când Curtea a procedat și la ascultarea inculpaților M.F. și C.M.

În dezvoltarea motivelor de apel, inculpatul M.F. a reiterat criticile ce au constituit, totodată, motive de recurs împotriva deciziei penale nr. 39/ A din 14 februarie 2008, arătând următoarele:

a) instanța de fond a reținut o situație de fapt eronată, prin denaturarea probelor administrate. Astfel, ieșirea din țară a inculpatului M.F. la data de 23 ianuarie 2003, împreună cu părțile vătămate A.D., A.D. și A.N., precum și presupusele ieșiri din țară ale aceluiași inculpat la datele de 08 august 2003 și 23 septembrie 2003 nu au fost confirmate de probatoriul administrat și nici nu au fost reținute în rechizitoriul procurorului. În rechizitoriu a fost reținută în sarcina inculpatului o singură faptă, respectiv cea descrisă la punctul 6, însă redactarea defectuoasă a actului de sesizare a permis preluarea automată a participației penale a inculpatului și față de alte părți vătămate, neținându-se astfel cont de probatoriul administrat. Inculpatul a invocat și contradictorialitatea dintre mențiunile rechizitoriului și rezoluția anterior pronunțată în dosarul nr. 12/D/P/2005, în care s-a apreciat că se impune neînceperea urmăririi penale față de M.F., contradictorialitate care, în opinia apelantului-inculpat, echivalează cu un dubiu care îi profită și reclamă achitarea sa conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

b) publicitatea ședințelor de judecată desfășurate în primă instanță nu este conformă cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii în condițiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și reclamă rejudecarea cauzei de către aceeași instanță.

c) greșita soluționare a laturii civile prin obligarea inculpatului M.F. la despăgubiri civile către părțile vătămate, în condițiile în care acestea din urmă au solicitat obligarea inculpaților numai la plata sumelor de bani pe care aceștia le-au obținut din cerșit, iar nu a unor daune morale. în aceste condiții, instanța de fond nu avea posibilitatea să dispună obligarea inculpatului la plata altor sume decât cele solicitate în mod expres de către părțile civile, solicitând înlăturarea obligării sale la plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

d) greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, având în vedere perioada în care inculpatul a săvârșit fapta reținută în sarcina sa, respectiv ianuarie 2003. Inculpatul a susținut că probele administrate nu confirmă existența unei grupări infracționale cu caracter organizat, solicitând achitarea sa conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., sub acest aspect, precum și pentru infracțiunea eventual prevăzută de art. 323 C. pen.

e) în subsidiar, inculpatul M.F. a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate având în vedere contribuția concretă la săvârșirea faptelor și atitudinea sinceră adoptată cu ocazia rejudecării apelului.

Sub aspectul admisibilității căii sale de atac, inculpatul C.M. a solicitat să se dispună admiterea apelului peste termen, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 363 C. proc. pen., respectiv a lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare, iar declarația de apel a fost formulată la data de 12 aprilie 2008, cu respectarea termenului de 10 zile de la data începerii executării pedepsei, respectiv 03 aprilie 2008. Invocând dispozițiile deciziei nr. 29/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, în interesul legii, instanța supremă a statuat că termenul de apel curge de la data comunicării hotărârii, chiar dacă inculpatul a fost reprezentat de apărător ales, inculpatul C.M. a arătat că nu i-a fost comunicată hotărârea de condamnare la adresa la care locuia în fapt, respectiv localitatea Salamanca, Spania,

Același inculpat a mai susținut că adresa de reședință era cunoscută de autoritățile române, care au solicitat și extrădarea sa, cerere respinsă însă prin hotărârea autorităților judiciare spaniole.

Prin decizia penală nr. 255 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de inculpatul M.F. împotriva sentinței penale nr. 847 din 12 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. 40517/3/2005.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând în fond:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată inculpatului M.F. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

- pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003;

- pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen.;

- pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) și (3) teza a Il-a și alin. (4) teza I și ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului M.F. din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicabilă art. 13 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului M.F. din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicabilă art. 13 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina aceluiași inculpat din infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) și (3) teza a Il-a și alin. (4) teza I și ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I și alin. (4) teza I și a IlI-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.

În baza art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicabilă art. 13 C. pen., a condamnat pe inculpatul M.F., la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii. În acest sens, Curtea a apreciat că aplicarea pedepsei complementare, în conținutul și pe durata stabilite, deși nu este obligatorie, este necesară în cauză având în vedere natura și gravitatea faptei, dar și circumstanțele personale ale inculpatului.

În baza art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I și alin. (4) teza I și a IlI-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., a condamnat pe același inculpat, la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 13 din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

A redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen., de la10 ani închisoare la 9 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele astfel stabilite, urmând ca inculpatul M.F. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

A înlăturat dispoziția de obligare a inculpatului M.F. la plata sumei de câte 10.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către părțile civile M.I. și G.T.

A luat act că partea civilă M.I. a renunțat la despăgubirile civile solicitate de la inculpat.

A înlăturat dispoziția de confiscare de la inculpatul M.F. a sumei de 5800 euro în echivalent lei și a dispus restituirea către inculpat a sumei de 210 euro, ridicată cu dovada seria B nr. 00967 din 18 iulie 2005 de către D.G.P.M.B. – S.C.J.E.O.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale.

A menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.F. și a dedus prevenția de la 13 iulie 2005 la zi.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

A respins, ca inadmisibil, apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva sentinței penale nr. 847 din 12 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. 40517/3/2005.

A obligat apelantul inculpat C.M. la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Instanța de prim control judiciar a constatat cu privire la apelul declarat de către inculpatul C.M. că acesta este inadmisibil, în condițiile în care, anterior declarării sale, acesta formulase apel la 14 iulie 2006 prin intermediul apărătorului ales, apel soluționat prin decizia penală nr. 898/ A din 22 decembrie 20067 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 4302 din 19 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre prin care s-a respins apelul și, respectiv, recursul inculpatului C.M., astfel încât s-a constatat că acesta a uzat de această cale prin intermediul apărătorului său, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 365 C. proc. pen. și nici decizia de recurs în interesul Legii nr. 29/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Cu privire la apelul declarat de inculpatul M.F., instanța de prim control judiciar l-a considerat fondat pentru următoarele considerente:

Deși a considerat că instanța de fond în mod greșit a reținut participația inculpatului M.F. doar la săvârșirea faptelor prevăzute la pct. 6, 7, 8 și 10, deși se impune reținerea participației sale și la alte fapte, decât cele expres indicate, acest lucru nu a mai fost posibil în stadiul în care se afla cauza, deoarece ar fi dus la agravarea situației inculpatului-apelant în propria cale de atac. În aceste condiții, Curtea a procedat la o analiză judicioasă a situației de fapt, prin coroborarea materialului probator administrat în cauză, stabilind vinovăția inculpatului în săvârșirea faptelor descrise la pct. 6, 7, 8 și 10 din actul de sesizare, respectiv racolarea și transportarea în Spania a părților vătămate A.D., A.D., A.N., G.F., G.F., precum și la transportarea părților vătămate L.F.L. și M.I.

A apreciat, nefondată, susținerea inculpatului M.F. de înlăturare din încadrarea juridică a dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât din actele dosarului a rezultat participația inculpatului la săvârșirea faptelor comise asupra părților vătămate A.D., A.D., A.N., G.F., G.F., L.F.L. și M.I., fără a se face vreo mențiune cu privire la faptele comise asupra părților vătămate S.C., D.R. și G.T.

Instanța de control judiciar, dând eficiență probatorie declarațiilor părților vătămate în faza de urmărire penală a constatat că atitudinea subiectivă a inculpatului s-a manifestat sub forma intenției directe, acesta cunoscând scopul real al recrutării și transportării părților vătămate în Spania, urmărind producerea lui, chiar dacă nu a obținut, personal, beneficii materiale în urma exploatării acestora.

Totuși, în ceea ce privește faptele reținute în sarcina inculpatului, instanța a apreciat că se ridică problema încadrării juridice a acestora, având în vedere perioada de timp în care inculpatul M.F. și-a desfășurat activitatea infracțională. S-a reținut că acesta a desfășurat acte materiale cu caracter infracțional, respectiv, ianuarie 2003, iar epuizarea acestora a avut loc la 21 ianuarie 2003, așa încât acestea se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003 (publicată în M. Of. la 29 ianuarie 2003 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare), motiv pentru care, aplicând principiul neretroactivității legii penale, a constatat că dispozițiile Legii nr. 39/2003 nu sunt aplicabile în cauză, dispunând schimbarea de încadrare juridică din art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003, în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

Instanța de control judiciar a constatat că în privința infracțiunii de trafic de minori în formă continuată încadrarea juridică este greșită, traficarea părților vătămate A.N. și L.F.L. s-a realizat în cursul lunii ianuarie 2003, epuizându-se la 21 ianuarie 2003, dată la care ambele părți vătămate împliniseră vârsta de 15 ani, fapt ce atrăgea incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (3) teza I (referitor la săvârșirea faptei prin inducerea în eroare asupra unui minor care a împlinit vârsta de 15 ani) și alin. (4) teza I și a III-a (referitor la săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane, prin inducerea în eroare asupra unui minor care a împlinit vârsta de 15 ani) din Legea nr. 678/2001, dispunând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) și (3) teza a II-a și alin. (4) teza I și ultim din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza II și lit. e) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I și alin. (4) teza I și a III-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor, instanța a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., iar sub aspectul infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, Curtea a dispus reducerea cuantumului pedepsei de la 10 la 9 ani închisoare, având în vedere contribuția efectivă a inculpatului la săvârșirea faptei.

Instanța de prim control judiciar a considerat nefondată critica inculpatului M.F. referitor la nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond ca urmare a desfășurării ședinței de judecată în mod public, contrar dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 678/2001, apreciind că este vorba de nulitatea relativă care nu a fost invocată în temeiul prevăzut de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., iar dispoziția art. 24 din Legea nr. 678/2001 vizează protejarea intereselor minorilor, aceștia fiind singurii (și nu inculpații) să invoce o vătămare ce ar deriva din nerepectarea prevederilor legale.

Cu privire la soluționarea laturii civile, Curtea de apel a constatat că în mod greșit inculpatul a fost obligat la plata către părțile civile M.I. și G.T. de daune morale, în condițiile în care, potrivit declarației acestora au precizat că nu mai au nici o pretenție civilă în cauză, iar în ceea ce privește celelalte dispoziții cu privire la soluționarea laturii civile au fost corect analizate și rezolvate de către instanța de fond.

Nejustificată a fost considerată și confiscarea sumei de 5800 euro de la M.F. în raport cu prevederile art. 118 C. pen., nici un mijloc de probă nerelevând obținerea unor astfel de sume de către inculpat.

Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs inculpații M.F. și C.M.

În motivele de recurs depuse la dosarul cauzei, recurentul inculpat C.M. critică decizia penală nr. 255 din 6 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că nu s-a pronunțat asupra apelului peste termen pe care inculpatul C.M. l-a declarat în baza dispozițiilor art. 365 alin. (1) C. proc. pen., considerându-l în mod greșit inadmisibil, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 și 12 C. proc. pen.

Recurentul învederează că art. 365 alin. (1) C. proc. pen., prevede posibilitatea părții care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare de a declara apel și peste termen, în 10 zile de la începerea executării pedepsei, ceea ce inculpatul C.M. a făcut. Mai mult, inculpatul nu a participat la nici un termen de judecată, luând cunoștință de condamnarea definitivă în momentul punerii în executare a mandatului de arestare, astfel având în vedere și decizia XXIX/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că termenul de declarare a apelului și recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri, cât și de la pronunțare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare, recurentul apreciază că în mod greșit i s-a respins ca inadmisibil apelul său, Curtea nepronunțându-se pe o cerere esențială, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Inculpatul M.F., în dezvoltarea scrisă a motivelor sale de recurs, arată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane și trafic de minori în modalitățile reținute de instanța de apel în hotărârea atacată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., întrucât transportul părții vătămate s-a realizat fără constrângere, fără a i se vicia voința, iar inculpatul nu a obținut nici un beneficiu material.

O altă critică invocată de către inculpatul M.F., în ceea ce privește hotărârea, se referă la eroarea gravă de fapt existentă în cele două hotărâri în stabilirea situației de fapt, privind constituirea unui grup infracțional organizat, fapt ce a determina adoptarea unei soluții injuste de condamnare în privința infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., motiv de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Asocierea presupune reunire, cu perspectiva unei durate de timp, a mai multor persoane în vederea realizării unui scop infracțional comun. Astfel, dispozițiile referitoare la art. 323 C. pen., nu sunt aplicabile în cazul unei înțelegeri întâmplătoare și spontane. Deși se reține pentru inculpat că nu a efectuat acte de exploatare pe teritoriul Spaniei, nu se poate susține că el a participat la realizarea unui scop infracțional comun, în condițiile în care nu s-a demonstrat cunoașterea de către inculpat a activității infracționale desfășurate de către ceilalți coinculpați, cu atât mai mult, cu cât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – B.T. Călărași a dispus neînceperea urmăririi penale față de inculpat cu privire la implicarea sa în traficul de persoane, fapt ce creează dubii cu privire la vinovăția inculpatului.

În subsidiar, recurentul inculpat M.F. a solicitat individualizarea corespunzătoare a pedepsei aplicate, ținând seama de împrejurarea că nu e cunoscut cu antecedente penale, a recunoscut că a transportat părțile vătămate L.F. și M.I. fără să le exploateze, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Un alt motiv de recurs invocat de către inculpatul M.F. se referă la desfășurarea ședinței de judecată, atât la tribunal, cât și la curtea de apel, în mod public, deși Legea nr. 678/2001 stabilește în termeni imperativi că ședințele în cauzele privind infracțiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 13 nu sunt publice, fapt ce atrage nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 4 C. proc. pen.

Cu privire la soluționarea laturii civile, în mod greșit a fost rezolvată, întrucât părțile civile G.C.F. și G.G.F. au solicitat de la inculpat sume de bani pe care le-au obținut de la cerșit și nicidecum daune morale așa cum în mod greșit a stabilit instanța, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (2) cu referire la art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

De asemenea, în mod greșit s-a menținut dispoziția dată de instanța fondului de indisponibilizare a imobilului aparținând inculpatului în condițiile în care art. 163 alin. (2) C. proc. pen., prevede că măsurile asiguratorii în vederea recuperării pagubei se pot lua asupra bunurilor inculpatului până la concurența valorii probabile a pagubei (10.000 euro).

Concluziile apărătorilor recurenților inculpați, ale Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpaților au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., precum și din oficiu în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.F. este nefondat, iar recursul inculpatului C.M. este inadmisibil, pentru următoarele considerente.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului M.F. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I și alin. (4) teza I și a III-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. și art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a și lit. e) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte consideră că în cauză, prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că în cursul lunii ianuarie 2003, împreună cu inculpații condamnați definitiv C.A., M.A., B.G. și B.N. prin inducerea în eroare cu privire la posibilitatea obținerii ilicite a unor venituri în Spania, inculpatul M.F. le-a recrutat pe părțile vătămate A.D., A.D. și A.N. (în vârstă de 15 ani la data săvârșirii faptelor) în scopul real al exploatării prin obligarea la practicarea cerșetoriei.

În realizarea acestui scop, la data de 21 ianuarie 2003, cele trei păți vătămate au fost transportate de către inculpatul M.A. cu autoturismul în Spania, părăsind România prin punctul de trecere al frontierei Vârșad. Deși inculpatul M.F. nu s-a aflat în autoturismul menționat, la aceeași dată și prin același punct de trecere al frontierei a părăsit teritoriul țării cu autoturismul, împreună cu alte părți vătămate, destinația finală fiind Spania.

La 21 ianuarie 2003, partea vătămată G.F. a fost transportată de către inculpatul M.A. cu autoturismul în Spania, cu aceeași ocazie părăsind țara către aceeași destinație și prin același punct de frontieră și inculpatul M.F., în vederea practicării cerșetoriei.

În aceleași condiții a părăsit țara și partea vătămată G.F.

Părțile vătămate M.I. și L.F.L. (în vârstă de 15 ani la data comiterii faptelor) la 21 ianuarie 2003 au fost transportate de către M.F. în autoturismul în care se aflau și C.A. și M.F., în Spania prin punctul de trecere al frontierei Vârșad, în scopul exploatării lor prin obligarea de a cerși.

În sarcina inculpatului M.F. s-a reținut participația acestuia la recrutarea și transportarea părților vătămate, chiar dacă s-a aflat sau nu în același autoturism cu acestea, fapt ce rezultă din modul în care au acționat inculpații, au avut aceeași destinație finală, au folosit același punct de trecere al frontierei în aceeași zi, au împărțit părțile vătămate în vederea obținerii de beneficii materiale de pe urma practicării cerșetoriei, inculpatul M.F. neexercitând acte de exploatare pe teritoriul Spaniei a părților vătămate.

Solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea pe considerentul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane reținută în sarcina sa, în sensul că nu a exercitat acte de exploatare a părților vătămate prin recrutare sau transport, nu a exercitat acte de constrângere sau viciere a voinței părților vătămate și nu le-a exploatat nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, constituie infracțiunea de trafic de persoane „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau alte forme de constrângere, fraudă și înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane.”

Din analiza textului incriminator rezultă existența mai multor modalități de realizare a conținutului laturii obiective a infracțiunii de trafic de persoane, recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, primirea, iar în privința scopului, acesta este generalizat, urmărindu-se exploatarea victimei. Expresia folosită „în scopul exploatării victimei”, raportat la speța în cauză, trebuie înțeleasă în sensul executării unei munci în mod forțat, cu încălcarea normelor legale vizând condițiile de muncă. În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, iar potrivit art. 16 din lege, consimțământul persoanei, victimă a traficului, nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului.

În speță, din analiza întregului material probator, rezultă că inculpatul cunoștea de la bun început detaliile activității infracționale (dovadă fiind prezența ca alături de ceilalți inculpați la activitățile de recrutare și transport a părților vătămate), scopul acestuia, cât și al celorlalți coinculpați condamnați în cauză, fiind acela de a determina părțile vătămate, prin promisiuni mincinoase, în sensul plasării în locuri de muncă în agricultură, de a accepta propunerea de a se deplasa în Spania, în realitate acestea fiind obligate să cerșească.

Inculpatul a căutat și recrutat persoane lipsite de o situație materială satisfăcătoare, lipsite de studii, fără un minim necesar de cunoștințe, ceea ce le-a făcut ușor de convins, folosind ca mijloc de săvârșire al infracțiunii, atât înșelăciune cu prilejul recrutării, precum și ulterior.

Din declarațiile părților vătămate A.D. și A.D., rezultă participarea inculpatului M.F. la comiterea săvârșirii infracțiunii de trafic de persoane sub forma recrutării și transportării părților vătămate, prin prezentarea acestora a unor situații de fapt diferită de cea reală, asigurându-le că vor avea un loc de muncă, bine plătit în agricultură în Spania, condiții de cazare, când în realitate, intenția acestora era cea de exploatare prin obligare la practicarea cerșetoriei.

Astfel, părțile vătămate arată: „au venit la domiciliul meu mai muți țigani, unul dintre ei s-a prezentat ca fiind M.F. și conducea un microbuz alb, iar ceilalți se strigau „H.”, „B.”, „G.”, „B.”. Aceștia ne-au spus că ne obțin un loc de muncă avantajos cu contract de muncă în agricultură în Spania (..) M.F. s-a ocupat de transportul nostru în Spania.”

Aceeași situație de fapt este învederată și de către partea vătămată G.F. care învederează „La domiciliul părinților mei au venit câteva persoane dintre care l-am recunoscut pe M.F., întrebându-ne dacă dorim să mergem în Spania cu contract de muncă în agricultură (..) M.F. împreună cu C.A., M.A., B.G., B.N. s-au ocupat de obținerea pașapoartelor și de biletul de călătorie.”

La fila x dosar urmărire penală, partea vătămată G.G.F. subliniază activitatea infracțională desfășurată de către inculpatul M.F. „despre M.F. știu că acesta desfășura activitatea de șofer și în România și în Spania, când ne transporta dintr-o localitate în alta.”

Declarațiile părților vătămate audiate în cauză se coroborează și cu cele ale martorilor, în speță, martora B.S. arată: „C.A. și membrii familiei sale, H., B. și ginerele său F. (M.F. trăia în concubinaj cu numita C.L.) de aproximativ 7 ani, duceau oameni la cerșit în Spania, iar cu banii obținuți din această activitate și-au cumpărat mașini și multe case.”

Implicarea inculpatului M.F. în activitatea infracțională este demonstrată și prin faptul că, la aceeași dată când au fost transportate o parte din părțile vătămate în Spania s-a consemnat și ieșirea acestuia din țară, prin același punct de frontieră pe unde au trecut și părțile vătămate.

Prin urmare, aceste conduite materiale, de netăgăduit în raport de probele administrate, nu pot configura o gravă eroare în reținerea stării de fapt, după cum nici nu pot justifica lipsa unor elemente constitutive ale infracțiunii deduse judecății, de natură să atragă o soluție de achitare a inculpatului. Din modul în care a acționat inculpatul, relevat de probele administrate în cauză, instanțele au reținut corect vinovăția inculpatului în desfășurarea unor activități infracționale, având ca obiect recrutarea și transportarea mai multor persoane în scopul exploatării și obligării lor la practicarea cerșetoriei, activități corect încadrare în drept, în infracțiunea continuată de trafic de persoane, singura soluție care se justifică, fiind de condamnare și nu de achitare a inculpatului.

Nici motivele de recurs privind eroarea gravă de fapt, respectiv greșita aplicare a legii, întemeiată pe dispozițiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., impunându-se achitarea, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu sunt întemeiate.

Referitor la eroarea gravă de fapt, jurisprudența și literatura de specialitate au statuat că prin aceasta se înțelege o greșită examinarea a probelor, adică în dosar există o anumită probă când în realitate ea nu există sau se urmărește ca printr-un anumit mijloc de probă să se demonstreze existența unor împrejurări, când în realitate din aceasta ar reieși contrariul. Gravitatea trebuie înțeleasă în sensul că nu orice eroare atrage aplicarea cazului de casare, ci numai acele erori care ar influența soluționarea procesului.

Or, în cauză, instanțele din gradele anterioare de jurisdicție au interpretat judicios probele cauzei, dând eficiență întregului material probator al cauzei, soluția fiind în deplină concordanță cu aceasta.

În mod corect instanța de control judiciar a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., având în vedere perioada în care M.F. a desfășurat acte materiale cu caracter infracțional (ianuarie 2003) și data intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003 (după epuizarea activității infracționale a acestuia).

Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că între inculpatul M.F. și ceilalți coinculpați (care sunt rude sau afini între ei) a existat o înțelegere privind săvârșirea faptelor reținute în sarcina lor, au acționat în mod organizat (se deplasau împreună, căutau persoane cu un nivel scăzut de pregătire și fără posibilități materiale, le induceau în eroare, promițându-le locuri de muncă și condiții de cazare avantajoase în Spania), le transportase deplasau în Spania, după care reveneau pe rând, periodic în România cu scopul de a recruta alte persoane pentru a le duce cu ei în Spania, în scopul obligării la practicarea cerșetoriei, fiecare inculpat având roluri bine determinate. De exemplu: C.L., concubina inculpatului M.F. a fost cea care a racolat mai multe persoane, participând și la transportul în Spania a acestora și la obligarea părților vătămate la cerșetorie și la supravegherea lor au fost implicați inculpații C.M., C.A., B.G. Inculpatul M.F. a transportat o parte din părțile vătămate și a participat la activități de racolare, elocvente fiind declarațiile părților vătămate A.D., A.D., G.C.F., G.Gh.F., M.I. și L.F., coroborate cu probele de verificare în evidențele poliției de frontieră, în vederea obținerii de beneficii financiare, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., care presupune consensul mai multor persoane în vederea constituirii unui nucleu autonom în scopul de a ființa în timp și de a pregăti, organiza și duce la îndeplinire planurile de comitere a unor infracțiuni.

În consecință, cazul de casare menționat nu este incident în cauză, inculpatul M.F. nerelevând în concret, existența unei erori grave în stabilirea situației de fapt, respectiv o gravă neconcordanță între faptele reținute de instanță și probatoriul administrat.

Infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni presupune o durată de timp a activității infracționale, implicând și o activitate de organizare a acestora. Pentru ca în sarcina unei persoane să se rețină infracțiunea prevăzută de art. 323 C. pen., nu este necesar ca aceasta să-i cunoască pe toți membrii grupului și nici să fi militat în cadrul asociației, fiind suficient ca ea să își fi manifestat voința de a se integra în grupul constituit în vederea săvârșirii unor infracțiuni, fapt ce rezultă din prezența inculpatului în activitățile de racolare ale părților vătămate, când i-a însoțit pe ceilalți membrii ai grupării, cât și din activitățile de transport ale acestora în Spania.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de către recurentul inculpat M.F. cu privire la greșita individualizare a pedepsei, Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente.

În referire cu dispozițiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen., care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepsei ținându-se seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială sau de legile speciale, în speță Legea nr. 678/2001, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt pedepsite cu închisoare cu limite diferite cuprinse între 7 - 18 și, respectiv, 3 - 15 ani, limite ridicare, fapt ce relevă un grad ridicat de pericol social al faptelor.

De asemenea, unele din infracțiuni au fost săvârșite în formă continuată (mai multe acte materiale săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții infracționale), formă prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., împrejurare care, potrivit art. 42 C. pen., e de natură să atragă agravarea răspunderii penale.

Critica cu privire la cuantumul pedepselor și solicitarea reducerii acestora sunt neîntemeiate.

La stabilirea pedepselor aplicate inculpatului M.F. s-a reținut atitudinea acestuia în fața organelor judiciare (a avut o atitudine preponderentnesinceră, lipsa antecedentelor penale nu reflectă o periculozitate scăzută și nici nu justifică reținerea circumstanțelor atenuante), precum și încercarea de a influența bunul mers al urmăririi penale.

Cuantumul pedepselor, astfel cum au fost stabilite de către prima instanță de control judiciar reflectă corespunzător criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și este de natură să realizeze scopul prevăzut de art. 52 C. pen., respectând principiul proporționalității în raport cu gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor, nefiind justificată o nouă reducere a acestora în recurs.

Nu se constată temeiuri pentru a se dispune aplicarea circumstanțelor atenuante (aplicarea acestora nu reprezintă o obligație a instanțelor de judecată), lipsa antecedentelor penale și conduita bună a inculpatului înainte de săvârșirea faptei a fost avută în vedere de instanță la individualizarea pedepsei, Înalta Curte apreciind că o pedeapsă într-un cuantum mai redus nefiind aptă a îndeplini funcțiile și a realiza scopul pedepsei în contextul în care infracțiunile au fost săvârșite și al caracterului de fenomen dobândit de acest tip de infracțiuni în ultima perioadă de timp.

Aceste infracțiuni de o amploare deosebită aduc atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, demnitatea persoanei, reprezentând și una din cele mai grave forme ale criminalității organizate. În astfel de condiții, a reduce pedeapsa pentru autorul unor asemenea infracțiuni, cu impact social deosebit, ar echivala cu încurajarea tacită a lui și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populația în capacitatea de ripostă a justiției. În plus, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

O altă critică a inculpatului M.F. referitoare la nulitatea absolută a hotărârii instanței de fond și apel ca urmare a desfășurării ședințelor de judecată în mod public, contrar dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 678/2001, Înalta Curte o apreciază nefondată pentru următoarele considerente.

Astfel, deși textul de lege enunțat prevede caracterul nepublic al ședinței de judecată în cazul infracțiunii de trafic de minori, nerespectarea acestei dispoziții nu e de natură a atrage nulitatea absolută a hotărârii, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., aceasta deoarece legea sancționează cu nulitatea absolută doar nepublicitatea ședinței de judecată, atunci când publicitatea este obligatorie, nu și desfășurarea publică a ședinței în scopul în care ea ar trebui să se desfășoare în mod nepublic.

Nulitatea absolută nu va opera atunci când legea prevede că ședința nu e publică, deoarece ceea ce se ocrotește prin nulitatea absolută e publicitatea ședinței de judecată.

Astfel, plenul Tribunalului Suprem a statuat că judecarea minorului în ședință publică, deși în art. 485 C. proc. pen., se prevede judecata în ședință nepublică, atrage casarea hotărârii, numai dacă partea interesată sau procurorul semnalează o vătămare a intereselor legitime ale minorului ori s-a constatat că din această cauză nu a fost posibil aflarea adevărului și soluționarea justă a cauzei, ceea ce implică o nulitate relativă [(art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.)].

Extrapolând această deciziei a Tribunalului Suprem la speța în cauză, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 678/2001 are în vedere protejarea intereselor minorilor, care pot fi victime ale traficului de minori, aceștia fiind singurii în măsură să invoce o vătămare ce ar deriva din nerespectarea dispozițiilor privind nepublicitatea ședinței de judecată și nu inculpatul.

Cum părțile interesate nu au invocat o vătămare a intereselor lor și nici aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei nu au fost influențate de desfășurarea publică a ședinței de judecată, nu poate opera în cauză nulitatea absolută a hotărârii.

Mai mult, acest motiv de nulitate relativă nu a fost invocat în termenul prevăzut de dispozițiile legale ale art. 197 alin. (4) C. proc. pen., astfel încât eventuala nulitate a încheierilor s-a acoperit prin neinvocare.

În ceea ce privește critica inculpatului M.F. privind greșita soluționare a laturii civile, în sensul că G.C.F. și G.Gh.F. au solicitat de la inculpat sume de bani pe care le-au obținut de la cerșit și nicidecum daune morale, așa cum a stabilit instanța, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră nefondată.

Din analiza conținutului deciziei penale nr. 255/2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prima instanță de control judiciar a analizat în mod amănunțit și cu referire la probele administrate și existente în cauză, modul de soluționare al laturii civile cu privire la solicitarea părților civile G.C.F. și G.Gh.F., vizând acordarea și de daune morale, astfel încât nu se poate vorbi de existența cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. (instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului).

În mod corect instanța de prim control judiciar a constatat că cele două părți vătămate G.C.F. și G.Gh.F. au precizat că se constituie părți civile cu sumele de 6000 euro și, respectiv, 10.000 euro, reprezentând contravaloarea muncii pe care au fost obligați să o presteze, inclusiv daune morale”, ulterior acestea nefăcând alte precizări cu privire la poziția exprimată în faza de urmărire penală, astfel încât, atât instanța de fond, cât și prima instanță de control judiciar au apreciat în mod corect că sumele solicitate includ și prejudiciul moral pe care l-au suferit, pronunțându-se astfel asupra cererilor părților vătămate, iar suma acordată e de natură să asigure o justă compensare a suferințelor de ordin psihic produse părților civile.

La fila x, partea vătămată G.C.F. arată „Mă constitui parte civilă cu suma de 6000 euro, reprezentând bani pe care i-am câștigat în acea perioadă, incluzând și suferințele morale pricinuite”, fapt de natură să dovedească solicitarea de daune morale de către partea vătămată.

Cu privire la măsura asiguratorie privind indisponibilizarea imobilului aparținând inculpatului, în mod corect instanța de fond a menținut această măsură.

Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere reală ce constau în indisponibilizarea până la soluționarea definitivă a cauzei a bunurilor inculpatului în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracțiune.

Critica recurentului inculpat că această măsură nu a fost luată până la concurența valorii probabile a pagubei este nefondată atâta timp cât măsura asiguratorie este o măsură procesuală ce nu constituie prin ea însăși o acoperire a pagubelor, ci numai garantează repararea ei, automat până la concurența valorii pagubei stabilite prin hotărâre definitivă. Față de cele reținute, Înalta Curte în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va constata recursul inculpatului M.F. nefondat, motiv pentru care-l va respinge.

Conform art. 88 C. pen., va deduce prevenția inculpatului de la 13 iulie 2005 la 5 martie 2009.

Cu privire la recursul declarat de către inculpatul C.M., Înalta Curte îl consideră inadmisibil, pentru următoarele considerente.

Inculpatul C.M. a apreciat că în mod greșit a fost respins apelul său ca fiind inadmisibil, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 și 21, învederând că a lipsit la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare, astfel încât era îndreptățit a declara apel peste termen, termenul de declarate a acestuia curgând de la comunicare și în raport de decizia XXIX/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță de control judiciar a respins, ca inadmisibil, apelul având în vedere că inculpatul C.M. și-a exercitat dreptul la calea de atac a apelului împotriva hotărârii de condamnare (decizia penală nr. 898/ A din 22 decembrie 2006 Curții de Apel București, secția a doua penală și pentru cauze cu minori și de familie), uzând totodată și de dreptul la recurs împotriva deciziei date în apel, rămasă definitivă (decizia penală nr. 4302 din 19 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Astfel, se poate constata că în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la dreptul de recurs exercitat de inculpatul C.M. atâta timp cât recursul acestuia împotriva hotărârii instanței de apel a fost respins de către instanța de recurs, devenind inadmisibil orice alt recurs declarat de aceeași parte împotriva aceleiași hotărâri, la judecarea acestuia opunându-se autoritatea de lucru judecat a deciziei de respingere a recursului, existând identitate de recurent și de hotărâre atacată, fapt ce face să opereze cauza de inadmisibilitate a recursului.

Chiar și în ipoteza în care atât apelul, cât și recursul nu au fost declarate personal de către inculpat, ci de apărătorul său ales, în baza împuternicirii avocațiale care se emite în baza contractului scris de asistență juridică reglementată de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat (art. 28) și a Statutului profesiei de avocat (art. 91, care prevede că apărătorul poate declara recurs pentru titularul dreptului de recurs), operează interdicția de a declara o nouă cale de atac de aceeași natură, împotriva aceleiași hotărâri, de aceeași persoană.

Titularul dreptului de recurs nu poate declara un nou recurs după ce s-a judecat și soluționat recursul declarat de apărător, deoarece ceea ce s-a judecat a fost recursul titularului și nu al apărătorului, acesta declarând recurs în interesul titularului, în sensul dispozițiilor art. 172 alin. (7) C. proc. pen. (apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat și să exercite dreptul de a declara recurs, neputându-se refuza apărătorului dreptul de a face declarația de recurs pentru inculpatul care a lipsit de la judecata cauzei, cât și la pronunțare, împiedicându-l să acorde asistența juridică corespunzătoare).

Lipsite de relevanță, apar astfel susținerile recurentului referitoare la consecințele deciziei de recurs în interesul Legii nr. 29/2006 și la necomunicarea în mod legal a hotărârii la adresa la care lucra de fapt, aceste aspecte ar fi putut fi edificatoare și cu efect asupra situației particulare a inculpatului, numai în cazul în care acesta nu ar fi exercitat efectiv o cale de atac în condițiile prevăzute de lege, nu și în situația în care acesta a uzat de acest drept prin intermediul apărătorului ales.

Motivul de casare invocat de către recurentul inculpat, și anume cel prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul nepronunțării instanței de apel asupra unei cereri esențiale pentru inculpat de natură să garanteze drepturile sale și să influențeze soluția procesului, în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului peste termen formulat de inculpatul C.M. este nefondat, atâta timp cât și din analiza conținutului motivării deciziei penale, rezultă că instanța de prin control judiciar, analizând inadmisibilitatea căii de atac promovate de către acesta s-a pronunțat și asupra cererii inculpatului, formulată în condițiile art. 365 C. proc. pen., apreciind în mod corect, ca fiind inoportună analiza criticilor formulate de acesta în raport cu dispozițiile art. 365 C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen. (judecata în primă instanță sau în apel a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și înștiința despre această imposibilitate), Înalta Curte îl constituie nefondat pentru următoarele considerente.

Art. 291 alin. (1) C. proc. pen., stabilește obligația judecătorului de a hotărî asupra unei cereri numai după prealabila citare a părților sau înfățișarea acestora. Aceste dispoziții au un caracter imperativ, vizând principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare. Din analiza încheierilor de ședință, rezultă că inculpatul a fost legal citat.

Teza a II-a a acestui caz de casare se referă la ipoteza în care judecarea cauzelor în prima instanță sau în apel a avut loc în lipsa unei părți legal citate, dar în imposibilitate de a se prezenta în instanță. Inculpatul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții: să fi fost în imposibilitate de a se prezenta la judecată, precum și imposibilitatea de a încunoștința instanța despre această împrejurare, nedovedind pentru termenul când a fost soluționată cauza în fond (aceste împrejurări vizează doar termenul când s-a soluționat pricina în fond) vreun caz temeinic de împiedicare (boală, deținere într-o altă cauză, plecat în străinătate și indicat adresa de aici), astfel încât nu poate opera în cauză acest caz de casare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul C.M. ca fiind inadmisibil, motiv pentru care, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., îl va respinge ca atare.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva deciziei penale nr. 255 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva aceleiași decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.F., durata reținerii și arestării preventive de la 13 iulie 2005 la 5 martie 2009.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2009.