Jurisdictional conflict over civil service termination: individual labor contract versus statutory appointment requirement under Civil Service Law

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel București, reclamantul D.V. a chemat în judecată în calitate de pârât, Senatul României, pentru ca instanța, prin sentința ce o va pronunța, să anuleze Ordinul nr. 186/2002, prin care s-a dispus încetarea contractului său de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii și să îl oblige pe pârât să-l reprimească pe același post avut, anterior emiterii ordinului, cu plata drepturilor salariale cuvenite.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că ordinul a cărui anulare o solicită, este nelegal, deoarece nu au fost respectate dispozițiile art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, iar reorganizarea invocată nu a fost efectivă.

Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 782/2002, a admis excepția necompetenței materiale invocate de pârât și și-a declinat competența de soluționare, în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în raport cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, reclamantul nu are calitatea de funcționar public, el nefiind numit într-o funcție publică printr-o dispoziție de numire emisă de conducătorul autorității sau instituției publice.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul D.V.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că:

- în mod greșit s-a dispus declinarea competenței, deoarece el are calitatea de funcționar public, potrivit dispozițiilor art. 101 din Legea nr. 188/1999;

- anterior angajării la Senat, el avea calitatea de funcționar public, fiind angajat la Guvernul României, calitate pe care și-a păstrat-o prin transferul la Senatul României.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Curtea îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a fost angajat cu contract individual de muncă la Senatul României, în calitate de expert în cadrul Departamentului pentru relații parlamentare externe.

Susținerea recurentului, în sensul că are calitatea de funcționar public, este neîntemeiată, urmând a fi înlăturată ca atare, în raport cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, funcționarul public este definit ca fiind „persoana numită într-o funcție publică”, iar procedura numirii funcționarilor publici, reglementată de aceiași lege, se finalizează cu dispoziție de numire, emisă de conducătorul autorității sau instituției publice - art. 97 alin. (3) din Legea nr. 188/1999).

Rezultă deci, din interpretarea textelor de lege mai sus invocate, că în privința calității de funcționar public, aceasta se dobândește numai în condițiile legii, respectiv prin ordinul sau dispoziția de numire emisă de conducătorul autorității.

Sub acest aspect, Curtea urmează a reține că în privința recurentului nu a fost emisă dispoziția de numire cerută de lege, ca etapă finală a procesului de selectare și numire în funcție a funcționarilor publici (cap. 6 al Legii nr. 188/1999).

De altfel, faptul că recurentul nu este funcționar public, este confirmat și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, care prin adresa depusă la dosar, atestă împrejurarea că angajații Senatului României nu figurează în evidențele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Neîntemeiată este și susținerea recurentului-reclamant cu privire la faptul că dobândise calitatea de funcționar public anterior angajării la Senat, deoarece lucrase la Guvernul României, de unde, prin transfer, a venit la Senat.

După cum s-a arătat, calitatea de funcționar public trebuie dovedită printr-o dispoziție sau ordin de numire, ceea ce însă recurentul nu a putut dovedi.

Independent de această împrejurare, urmează a se reține și faptul că Legea nr. 188/1999 a intrat în vigoare la 8 martie 2000, dată la care recurentul –reclamant nu mai era angajat la Guvern.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 72 și art. 73 lit. a) din Legea nr.1 68/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, competența soluționării acțiunii aparținând Tribunalului București.

În consecință, în raport cu cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.V., împotriva sentinței civile nr. 782 din 10 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2003.