Permanent residency for Romanian-origin foreigners: cumulative requirement of existing right of residence under Art. 69 O.U.G. 194/2000 despite Art. 70(2) exemption

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1647 din 28 mai 2008, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.E. în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări – Direcția Migrațiune, având ca obiect obligarea pârâtei la acordarea dreptului de stabilire a domiciliului în România, în conformitate cu prevederile art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2000, republicată, potrivit cu care, străinilor de origine română, cum este cazul său, li se poate aproba stabilirea domiciliului în România fără îndeplinirea condițiilor de la art. 70 (lit. a)-e).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pentru a fi aprobată stabilirea domiciliului în România a unui cetățean străin, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 70 și 72 din O.U.G. nr. 194/2000, republicată, cu modificări, dar și condiția expresă și imperativă prevăzută de art. 69 alin. (1) din același act normativ.

Potrivit acestui din urmă text, străinul care cere acordarea unui drept de ședere permanentă trebuie să fie titularul unui drept de ședere în România, condiție pe care reclamantul nu o îndeplinește întrucât a intrat în țară în baza unei vize de scurtă ședere, valabilă de la 1 iunie 2007, și până la 30 august 2007, fără posibilitatea prelungirii și în plus a și părăsit teritoriul României la 15 septembrie 2007.

Instanța de fond a stabilit că în aceste condiții comisia constituită la 4 ianuarie 2008, corect a apreciat că reclamantul nu a îndeplinit și cerința art. 69 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, pentru care nu este prevăzută expres scutirea, relevantă fiind și împrejurarea că din formularea textului invocat, rezultă că norma legală este permisivă, în sensul că acordarea stabilirii domiciliului în România la cererea unui străin de origine română, cum este și reclamantul, nu se face automat ci pe baza analizei comisiei, cu atribuții exprese acordate prin lege în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul S.E., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că ar fi trebuit să dețină un drept de ședere, potrivit art. 69 din O.U.G. nr. 194/2000, și la momentul analizării cererii, întrucât nu a indicat care este temeiul unei astfel de susțineri, câtă vreme textul invocat se referă la existența dreptului de ședere numai la momentul formulării cererii, ceea ce, în cazul său, s-a și întâmplat.

S-a mai susținut de către recurent că în ciuda faptului că în adevăr, textul articolului 70 alin. (2) este unul permisiv, instanța nu a observat că cererea sa trebuia admisă întrucât nu există nici un impediment la admiterea ei.

În fine, recurentul a mai arătat că nici comisia și nici instanța nu au ținut cont și de faptul că a întrunit și condițiile prevăzute de art. 46 alin. (1)5 lit. c) (actualmente alin. (1)6), intimata omițând să se refere și la împrejurarea că mama sa este în prezent cetățean român.

Intimatul - pârât Oficiul Român pentru Imigrări a formulat în cauză întâmpinare la motivele de recurs ale recurentului, solicitând menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.

Intimatul a arătat că recurentului i-a fost respins cererea formulată ca urmare a faptului că nu îndeplinea condiția referitoare la deținerea unui drept de ședere temporară, de care nu sunt scutiți străinii de origine română, cu atât mai mult cu cât acordarea dreptului solicitat nu se face automat.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând sentința atacată în raport de prevederile legale aplicabile, incluzând art. 3041 C. proc. civ., de criticile recurentului, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dar și față de apărările intimatului-pârât, reține că nu subzistă motive legale care să impună casarea sau modificarea hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Din actele dosarului a rezultat necontestat de ambele părți, că la data de 11 iulie 2007, recurentul-reclamant S.E., născut în Republica Moldova, cetățean moldovean de origine română, a solicitat acordarea dreptului de ședere permanentă în România, stabilindu-se de autoritățile pârâte că acesta a intrat în România în baza unei vize de scurtă ședere valabilă 1 iunie 2007 – 30 august 2007, iar la data de 15 septembrie 2007 a părăsit teritoriul României.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile recurentului - reclamant întrucât, după cum corect a reținut și instanța de fond, refuzul autorităților pârâte de-a da curs și de a soluționa favorabil cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă nu este nici nejustificat și nici nelegal, nefiind emis cu exces de putere.

Măsura a fost dispusă în temeiul art. 69 alin. (1) coroborat cu art. 70 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002.

Este adevărat că potrivit art. 70 alin. (2) din actul normativ indicat, străinilor de origine română sau născuți în România, li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1) (lit. a)-e) al aceluiași articol, dar în același timp este de menționat că acest text nu poate fi aplicat și interpretat decât în coroborare cu prevederile art. 69 alin. (1) în care se stabilește, cu valoare de regulă generală, că dreptul de ședere se acordă la cerere, în condițiile legii, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere.

Cum această din urmă condiție nu a fost îndeplinită de către recurent, și scutirea de la îndeplinirea ei nu este expres prevăzută, refuzul comisiei de specialitate, ale cărei atribuții sunt tocmai de verificare și de apreciere asupra întrunirii cumulative a tuturor condițiilor legale impuse în vederea acordării dreptului solicitat, apare ca fiind justificat, cu atât mai mult cu cât, textul sus arătat recunoaște acestei autorități dreptul de apreciere. Formularea textului de lege evidențiază tocmai împrejurarea că dreptul de ședere permanentă, în cazul străinilor de origine română, poate fi acordat fără îndeplinirea anumitor cerințe, însă nu automat, ci în urma exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea abilitată în acest sens.

În fine, nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant vizând neanalizarea de către instanța de fond a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 46 alin. (1)5 lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât acest text ce reglementează obținerea vizei de lungă ședere pentru reîntregirea familiei nu este incident în cauză deoarece nu a rezultat din actele dosarului că recurentul ar fi formulat o cerere în acest sens.

Față de cele mai sus arătate, reținând că soluția instanței de fond este legală, Înalta Curte va respinge ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva sentinței civile nr. 1647 din 28 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.