Recognition of post-1940 persecution victim status under Decree-Law 118/1990 and admissibility of testimonial evidence for evidentiary proof
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the public pension institution, upholding the Court of Appeal’s decision to annul two administrative decisions that denied the claimants' status as beneficiaries of the Decree-Law on victims of persecution and ordering the pension institution to recognize their rights for the period of June 1941 to August 1944. The dispute centered on the validity of administrative refusals to recognize the claimants as victims of anti-Jewish racial legislation, with material facts establishing that the claimants and their families were forcibly evicted from their home in Huși to Botoșani and later housed in a attic in Bucharest during the 1940–1944 period. The court’s decisive legal basis was Article 8 of Decree-Law No. 118/1990, which permits proof of persecution through official documents or any other lawful means, determining that the admission of the action was legally founded based on two authentic witness testimonies corroborated by a certificate from a center for the study of Romanian Jewish history.
Legislator headnote
AI generatedart. 274 C. proc. civ; Recognition of post-1940 persecution victim status under Decree-Law 118/1990 and admissibility of testimonial evidence for evidentiary proof: Prin dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că dovada afirmațiilor conținute în cererea persoanei care a suferit persecuții, poate fi făcută prin înscrisuri oficiale sau prin orice alt mijloc de probă, prevăzute de lege.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
M.M. și M.I. au contestat legalitatea deciziilor nr. 464 și nr. 471 din 6 iunie 2001, prin care Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială a municipiului București le-a respins cererile pentru stabilirea calității de beneficiari ai prevederilor Decretului–lege nr. 118/1990, cu modificările ulterioare.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în perioada 6 septembrie 1940 - 23 august 1944, au suferit toate umilințele, persecuțiilor și restricțiile impuse evreilor. Împreună cu toți membrii familiei au fost evacuați din locuința pe care o ocupau în orașul Huși și aduși sub escortă militară la Botoșani, unde condițiile de supraviețuire i-au determinat pe părinții să-i trimită la un unchi din București. Aici, reclamanții au rămas ascunși în podul unui atelier de cojocărie, iar ulterior li s-a atribuit o locuință în locul celei confiscate.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1224 din 17 decembrie 2002, a admis acțiunea și a anulat ambele acte administrative atacate.
De asemenea, în temeiul art. 7 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, modificat și completat prin O.G. nr. 105/1999 și O.G. nr. 242/2000, a obligat pe pârâta Casa de Pensii a municipiului București, să elibereze reclamanților decizii prin care să le recunoască drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, privind perioada iunie 1941 - august 1944.
Instanța a reținut că în sensul normelor cuprinse în Decretul-lege nr. 118/1990, dovada situațiilor la care se referă acțiunea reclamanților, poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Că, legiuitorul nu a restrâns probațiunea testimonială în mod expres, iar probele administrate în cauză au confirmat faptul strămutării celor doi reclamanți în altă localitate decât aceea de domiciliu.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București.
Recurenta a susținut că instanța de fond a admis acțiunea în contencios administrativ, pe baza unei singure declarații de martor, deși legea impune condiția mai multor astfel de declarații.
S-a cerut admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Recursul este nefondat.
Prin dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că dovada afirmațiilor conținute în cererea persoanei care a suferit persecuții, poate fi făcută prin înscrisuri oficiale sau prin orice alt mijloc de probă, prevăzute de lege.
În speță, reclamanții M.M. și M.I. au anexat la dosar, două declarații autentice, date de martorii R.A. și H.Z.
Acești martori au arătat că datorită aplicării legilor rasiale în România, reclamanții au fost strămutați împreună cu părinții lor din locuința deținută în orașul Huși, la Botoșani, iar bunurile le-au fost confiscate fără nici un titlu.
Martorul H.Z. a precizat că familia sa a fost supusă aceluiași tratament, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în orașul Botoșani. Declarațiile autentice ale martorilor se coroborează cu datele cuprinse în adeverința nr. A.151 din 15 noiembrie 2000, eliberată de Centrul Pentru Studiul Istoriei Evreilor din România care confirmă, la rândul ei, umilințele, persecuțiile și restricțiile impuse evreilor, inclusiv reclamanților din prezentul litigiu în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944.
Apreciind așadar, că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 lit. c) din Decretul-lege nr. 118/1990, modificat prin O.G. nr. 105/1999 și admițând acțiunea, curtea de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi menținută prin respingerea recursului.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimaților-reclamanți, suma de 2.500.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1224 din 17 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 2.500.000 lei, cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2003.