Insurer's challenge to supervisory compensation order rejected; administrative act upheld as valid.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 septembrie 2008, A.V.I.G. sa București, a declarat recurs împotriva sentinței nr. 1719 din 4 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, admiterea acțiunii și anularea deciziei nr. 407/2007 emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

În motivarea recursului se susține că prin actul administrativ atacat, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, obligă societățile de asigurare să plătească despăgubiri în baza unor polițe de asigurare pe care le-a anulat și a căror nulitate a fost făcută publică deci opozabilă terților, prin publicarea în Monitorul Oficial și în presa de largă circulație.

Recurentul, întemeindu-se pe art. 8 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor susține că s-a depășit de intimată (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor) competența sa materială astfel cum este reglementată de lege, stabilind obligații pentru asiguratori.

Din actele cauzei Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 1719 din 4 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC A.R.A.V.I.G. sa București, în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a asigurărilor.

Instanța de fond a reținut că acțiunea promovată de recurenta-reclamantă este neîntemeiată întrucât actul administrativ atacat (decizia nr. 407 din 15 iunie 2007 ) emis de pârâtă se întemeiază pe dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. h2) și l din legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor.

Conform acestui text de lege intimata –pârâtă emite decizii prin care stabilește sau precizează alte obiective de interes privind activitatea asigurărilor, și aplică și alte măsuri prevăzute de legislația în vigoare.

De precizat că potrivit art. 2 din Legea nr. 32/2000, se reglementează situația „intermediarilor în asigurări”, persoane fizice sau juridice care desfășoară activitatea de intermediere în asigurări în schimbul unui comision, autorizate sau înregistrate după caz, de Comisia de supraveghere a Asigurărilor (brokerii) sau de asigurator și folosite inclusiv de reclamantă. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că susținerea reclamantului că în mod neîntemeiat prin decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor asiguratorul este obligat să suporte plata unor sume de bani, fără a încasa prime de asigurare este neîntemeiată. Astfel, între asigurator și intermediarul în asigurări se încheie un contract de intermediere cu clauze specifice privind obligațiile reciproce ale părților, incluzând și obligații pentru intermediar în ce privește depunerea, la termenele convenite, la asigurator, a primelor de asigurare încasate, precum și restituirea documentelor de asigurare încredințate. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că actul administrativ atacat, se adresează societăților de asigurare nominalizate la pct. 4 printre care și reclamanta, deci nu este un act administrativ care se adresează tuturor asiguratorilor sau unei categorii de asiguratori pentru a se putea susține de reclamantă nulitatea deciziei.

Decizia este un act administrativ individual.

Pe de altă parte este de observat că „refuzul plății dosarelor de daune, deschise în baza polițelor declarate nule” este lipsit de suport legal întrucât se invocă neexecutarea contractului între asigurator și agent.

În mod corect instanța de fond a pronunțat în cauză sentința ce este recurată, întrucât, împrejurarea că agentul nu a depus documentele după rezilierea contractului, precum și faptul că asiguratorul a declarat aceste polițe ca fiind nule, deși acestea se aflau în posesia agentului, nu pot fi opuse ca temei pentru neacordarea despăgubirilor către terțele persoane păgubite.

Contractul de agent este opozabil numai părților care l-au semnat (asigurator și agent), efectele acestuia producându-se numai între părțile contractante.

Executarea culpabilă sau neexecutarea contractului de către una din părți nu este opozabilă terților, (cei care s-au asigurat) iar pentru prejudiciile cauzate de către una din părțile contractante acestea au posibilitatea să le recupereze pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Cum actul administrativ este emis de intimată în mod legal, sentința atacată fiind legală, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de SC A.R.A.V.I.G. sa București împotriva sentinței civile nr. 1719 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2009