Ethnic persecution compensation eligibility for World War II-era refugees: sufficiency of notarized witness testimony over contradictory prior declarations

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii nr. 21752 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă, în sensul de a fi obligată pârâta să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, întrucât are calitatea de persoană refugiată, în sensul actelor normative menționate, din motive etnice.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că în august 1940 a plecat împreună cu părinții săi, din localitatea de domiciliu Turda, din același județ, întorcându-se în martie 1945 în localitatea de domiciliu.

Prin sentința civilă nr. 611 din 19 noiembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul V.I., a dispus anularea hotărârii nr. 21752 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada octombrie 1940-6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G., nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 septembrie 2006.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele existente la dosar, respectiv actele de stare civilă și declarațiile autentificate ale martorilor P.L. și C.N., precum și din declarația dată sub prestare de jurământ de martorul L.V. rezultă împrejurarea că reclamantul s-a refugiat, împreună cu familia din localitatea de domiciliu, într-o altă localitate, în luna octombrie 1940, reîntoarcerea având loc în luna martie 1945, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și ale art. 3041 C. proc. civ.

Recursul este întemeiat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. 127/2002 cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G. 105/1999.

Reclamantul a adus, în sprijinul pretențiilor sale, declarațiile notariale ale numiților P.L. și C.N., care au afirmat că, în calitate de martori oculari, știu că în luna august 1940, mama reclamantului s-a refugiat împreună cu acesta din localitatea Iuriu de Câmpie, prin punctul de frontieră Tunel în localitățile Cojocna Nouă, Boju Cătun și Turda, din cauza persecuțiilor etnice exercitate de regimul hortyst. De menționat că în cererea depusă la Comisie, reclamantul a indicat drept moment al refugiului data de 1 octombrie 1940.

Depoziția martorului L.V., audiat de instanța de fond, oferă alte informații, contradictorii fată de cele autentificate, acesta arătând că după cedarea Ardealului de Nord, pe tatăl reclamantului l-au mutat cu serviciul în Simeria, iar la un an de la acest moment și-au construit casă în satul Straja, corn. Cojocna, unde au rămas până în prezent.

Pe de altă parte, la filele 66-67 din dosarul de fond, pârâta a depus hotărârile prin care martorilor din această cauză P.L. și C.N. li s-a recunoscut calitatea de refugiat potrivit Legii nr. 189/2000, iar din cuprinsul acestora reiese că ambii au plecat din corn. Cojocna în toamna anului 1941, după perioada indicată de reclamant ca fiind cea de refugiu, respectiv august 1940 - martie 1945. Mai mult, aceiași martori au dat declarații notariale și pentru alte persoane care aveau cereri formulate în baza Legii nr. 189/2000, atestând date și locuri diferite de refugiu, tot în calitate de martori oculari, situație care atrage îndoieli în legătură cu cele relatate în prezentul dosar.

În aceste condiții, față de lipsa unui act oficial sau chiar a altor probe care să confirme susținerile reclamantului și ale martorilor, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică și,

În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 611 din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și respinge acțiunea formulată de V.I., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 mai 2008.