Public servant salary rights: distinguish between suspension and abrogation of statutory benefits and inadmissibility of guarantee against budgetary authority

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă obligarea în solidar a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004-2006 și a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.

Reclamantul a mai solicitat obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru efectuarea plății acestor drepturi salariale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că îndeplinește funcția de polițist, având calitatea de funcționar public civil cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, ofițer în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative din anul 1998, iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Contrar acestor dispoziții legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004-2006 nu a beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.

În același sens, reclamantul a arătat faptul că nu i-au fost acordate în perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de fidelitate, prevăzut de dispozițiile art .6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare.

Reclamantul a susținut că suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor legislației muncii ca și a normelor constituționale invocând în acest sens dispozițiile art. 41 și art. 53 din Constituția României.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.2 8 alin. (1) lit. e) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 6 și art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003, art. 56 și art. 64 din Legea nr. 24/2000, Ordinul M.A.I. nr. 132/2004, Legea nr. 188/1999 republicată, Legea nr. 500/2002.

Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii acțiunii, obligarea chematului în garanție la virarea sumelor necesare efectuării acestor plăți.

Prin sentința civilă nr. 2206 din 19 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, a admis acțiunea reclamantului G.C., a obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță pentru anii 2004-2006, actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective și a sporului de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 decembrie 2005 actualizat la data plății. Totodată a obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare efectuării plăților.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare „pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată admițând-o, în cauză fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere și atribuțiile de gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 208/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei si Finanțelor să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituției se limitează la faza de proiect bugetar.

Se mai susține faptul că între reclamant si Ministerul Economiei si Finanțelor nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției în calitate de pârât.

Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta, de altfel singura instituție care își elaborează propriul proiect de buget.

Pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.

Cererea de acordare a sporului de fidelitate și a primelor de vacanță este neîntemeiată și prin prisma prevederilor Constituției României, potrivit cărora măsurile de protecție socială sunt stabilite prin lege și tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor măsuri pentru o anumită durată determinată, fără ca acest eveniment legislativ să conducă la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ce decurg din statutul de salariat al persoanelor, drepturi care sunt prevăzute expres în Codul muncii.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, se va reține, de asemenea, că în mod greșit a fost admisă aceasta de către instanța de fond.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art.34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergență hotărăște Guvernul".

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 2206 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2008.