Accrued vacation bonuses for public servants: effect of legislative suspension on prescription and right to payment

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții M.L.T., ș.a., au chemat în judecată Ministerul Sănătății Publice, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea acestuia la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu corespunzătoare perioadei 2001-2006 pentru reclamanții P.L., I.V. și H.B., pentru anii 2003-2006 pentru reclamanta I.L.F. și pentru anii 2005-2006 pentru reclamantul M.L.T., actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de funcționari publici și că au dreptul la prima de concediu conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, prevederi suspendate în mod nelegal printr-o serie de acte normative, până în anul 2007, când legislativul nu a mai emis nici un act normativ prin care să dispună suspendarea acestui drept.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2149 din 17 septembrie 2007 a respins excepția lipsei de obiect și a prescripției parțiale a dreptului material la acțiune și a admis acțiunea formulată de reclamanți, obligând pârâtul la plata primelor de concediu, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.

Totodată, a respins excepțiile invocate de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor precum și cererea de chemare în garanție a acestuia.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, reclamanții, în calitate de funcționari publici beneficiază de prima de concediu, neputând fi contestată existența acestui drept pe perioada în care aplicarea prevederilor a fost suspendată, întrucât ar fi încălcate dispozițiile art. 53 din Constituție privind cazurile în care se poate restrânge exercițiul unui drept precum și principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție instanța a reținut că această cerere este neîntemeiată atâta timp cât art. 60 C. proc. civ. nu condiționează admisibilitatea cererii de chemare în garanție, de fundamentarea ei pe aceiași obligație pe care se întemeiază acțiunea.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive instanța a dispus respingerea ei, reținând că motivele invocate în susținerea acesteia vizează fondul cererii, Ministerul Economiei și Finanțelor susținând de fapt că pârâtul nu se poate îndrepta împotriva sa cu o asemenea cerere, în cazul în care ar cădea în pretenții.

În fine, referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice instanța de fond a reținut că aceasta este neîntemeiată, întrucât printre atribuțiile acestui minister nu se numără și aceea de a aloca și vira fonduri din bugetul de stat.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Sănătății Publice.

Recurentul a susținut că referitor la excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, reclamanții ar fi trebuit ca începând cu acest an să se adreseze instanței, solicitând recunoașterea dreptului pretins, având în vedere faptul că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data când acestea erau datorate.

În ceea ce privește respingerea excepției lipsei de obiect a cererii, recurentul a susținut că dreptul reclamanților se naște la data expirării termenului de suspendare, dată de la care există și dreptul la acțiune.

Referitor la fondul cauzei, recurentul a susținut că întrucât acordarea primei de vacanță este un drept salarial suplimentar ci nu unul constituțional funcțional, art. 53 din Constituție nu poate fi incident în cauza de față.

Examinând cauza în raport cu criticile aduse sentinței, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, Curtea reține că situația de fapt a fost corect stabilită de către instanța de fond, reclamanții având calitatea de funcționari publici și potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au dreptul la data plecării în concediu la o primă de vacanță egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că prin legile bugetului de stat aceste prime au fost suspendate pentru anii 2001-2006, dar această măsură are ca efect doar amânarea aplicării dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 și nu pierderea dreptului.

Prin urmare, faptul că s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor care reglementează dreptul funcționarilor publici la prima de concediu, nu conduce la lipsirea de obiect a cererii de chemare în judecată, atâta timp cât prevederile legale respective nu au fost abrogate.

De asemenea, nici excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune nu poate fi reținută, întrucât dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001 și cele ale bugetului de stat care au suspendat aplicarea art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii acestor prevederi legale.

Cât privește fondul cauzei, urmează a se avea în vedere considerentele Deciziei nr. XII din 5 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a reținut că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu, în conformitate cu dispozițiile art. 28 C. muncii.

De aceea, fiind un drept câștigat, derivând dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate. Aceste dispoziții legale nu conțin vreo referire la o eventuală desființare a drepturilor la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercitării acestui drept.

Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența vreunui motiv de casare, recursul declarat de Ministerul Sănătății Publice urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței civile nr. 2149 in 17 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2008.