Inadmissibility of recourse against appellate extension of preventive detention

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 222 din 20 mai 2002, Tribunalul Prahova a condamnat, între alții, pe inculpatul D.V. la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și alin. (3) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) și b) C. pen., dispunând să execute, în urma contopirii acestei pedepse, cu restul rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară, pentru care s-a revocat liberarea condiționată, pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, iar pe inculpatul R.M. tot la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și alin. (3) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., dispunând ca și acest inculpat să execute, în urma contopirii pedepsei, cu restul rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară, pentru care s-a revocat liberarea condiționată, pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare.

Pentru ambii inculpați s-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 13 octombrie 2001 până la data pronunțării sentinței, fiind, totodată, menținută starea de arest a acestora.

Împotriva sentinței inculpații au declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 224 din 7 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Împotriva acestei decizii, inculpații R.M. și D.V. au declarat recurs, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 2 octombrie 2003.

Prin încheierea din 17 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 1602 C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 15 august 2003.

La data de 14 august 2003, întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin încheierea din aceeași zi, a prelungit din nou durata arestării preventive a inculpaților, până la 11 septembrie 2003.

Ambii inculpați au declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160b și ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații R.M. și D.V. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2413/2003.

Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 3 septembrie 2003.