Civil servant's vacation bonus claim upheld; employer ordered to pay indexed arrears for 2001–2004.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iulie 2007, reclamanta D.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.F.E.Ș., obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând primele de concediu aferente anilor 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a avut calitatea de funcționar public în cadrul autorității pârâte, în perioada martie 2001 - 1 octombrie 2006 și, în această calitate, este îndreptățită la acordarea primelor de vacanță prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999.

A mai menționat că, deși prin legi bugetare succesive s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu este posibilă, față de dispozițiile Constituției și ale Codului Muncii, fiind vorba despre un drept câștigat.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2514 din 17 octombrie 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001 - 2003, invocată de pârât, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele reprezentând primele de concediu pe anii 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele aferente anilor 2001 - 2003, instanța a reținut că soluția se impune, devreme ce dreptul, fiind suspendat, nu s-a născut, astfel încât nici termenul de prescripție nu poate curge, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la fondul cauzei, prima instanță a apreciat că acțiunea este fondată, reclamanta fiind îndreptățită la acordarea drepturilor salariale solicitate în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

A mai reținut instanța că, deși aceste dispoziții legale au fost suspendate prin legi bugetare succesive, aceste norme de suspendare sunt neconstituționale și suspendarea nu echivalează cu o anulare a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea plata drepturilor salariale respective.

Împotriva sus menționatei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.F.E.Ș., solicitând modificarea acestei hotărâri în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

Recurentul a susținut, în esență, că instanța l-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu, neținând seama de faptul că, prin O.U.G. nr. 33/2001, precum și prin legi succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin Legea nr. 188/1999, s-a instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Este adevărat că, acordarea primei de vacanță, prin prevederile legale sus menționate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală, prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.

Astfel, dreptul la primă de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din aceeași lege în forma republicată (M. O.nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.

Nu se poate considera deci că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistența lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia, un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

Față de aceste motive, constatând că nu există, potrivit art. 3041, motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2514 din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2008.