Eligibility for refugee reparations based on witness testimony for ethnic persecution without official documentation, regardless of territorial jurisdiction status.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 666 din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta O.C., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, a anulat Hotărârea nr. 21833 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 octombrie 2006.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență următoarele:

În raport cu dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, din probele administrate - actele de stare civilă ale reclamantei și declarațiile martorilor B.A. și V.Ș., audiați de instanță - rezultă că familia reclamantei s-a refugiat în toamna anului 1940 din localitatea de domiciliu Văleni în localitatea Baciu, din cauza persecuțiilor din motive etnice. Instanța a apreciat declarațiile martorilor ca fiind pertinente și concludente, întrucât relatează detalii ale refugiului familiei reclamantei, prin prezentarea unor fapte pe care martorii le-au cunoscut în mod direct.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 299 și urm. și ale art. 3041 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a acordat reclamantei drepturile solicitate întrucât, pe de o parte, localitatea din care s-a refugiat familia reclamantei a rămas sub administrație românească, astfel că în mod eronat s-a reținut că refugiul ar fi fost determinat de persecuții din motive etnice. Totodată, recurenta-pârâtă susține că declarațiile martorilor au caracter precar și pot fi considerate dovezi numai în măsura în care concordă cu situația istorică.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori".

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".

Potrivit dispozițiilor sus menționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale.

În cauză, Curtea de Apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente.

Este de reținut faptul că, în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații de martori.

În cauză reclamanta a depus diligente necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adeverința eliberată de Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale.

Astfel fiind, instanța, cu respectarea dispozițiilor citate, a avut în vedere declarațiile martorilor B.A. și V.Ș., audiați de instanță, din care rezultă, cu caracter unitar, că familia reclamantei s-a refugiat în toamna anul 1940, din cauza persecuțiilor din motive etnice exercitate asupra tatălui reclamantei în localitatea de domiciliu.

Întemeiat, instanța a avut în vedere și faptul că martorului B.A. i-a fost recunoscută calitatea de refugiat.

Este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că familia reclamantei s-ar fi refugiat dintr-o localitate care a rămas sub administrație românească, atâta timp cât, în cauză, a fost probată existența persecuțiilor din motive etnice, iar, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, s-a stabilit că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menționat".

În consecință, Înalta Curte constată că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată prin prevederile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel fiind, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală cu respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și în raport cu jurisprudența Instanței Supreme, precum și a normelor și principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea și analiza mijloacelor de probă.

Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 666 din 26 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2009.