Reparation for ethnic refugees: sufficiency of witness testimony without dual official sources under O.G. 105/1999

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 18 din 10 ianuarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de M.E., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, a dispus anularea Hotărârii nr. 21491 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 septembrie 2006.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin hotărârea contestată, pârâta a respins cererea reclamantei de recunoaștere a calității de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, cu motivarea că sunt contradictorii datele prezentate în actele doveditoare.

Conform dispozițiilor art. 129 alin. (4)-(6) și art. 193 alin. (1) și (6) C. proc. civ. și principiului audierii nemijlocite de către instanță a martorilor și al art. 4 alin. (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea de Apel a procedat la audierea martorilor A.A. și B.I., care au confirmat faptul că reclamanta împreună cu familia sa s-au refugiat în luna octombrie 1940 din localitatea de domiciliu Tăușeni în localitatea Geaca și apoi în localitatea Mociu, datorită persecuțiilor din motive etnice în sensul O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Instanța a apreciat că declarațiile martorilor sunt pertinente și concludente, conținând relatări ale martorilor referitoare la evenimente pe care le-au cunoscut în mod direct și în care au fost implicați personal.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj susține, în esență, că, potrivit O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar să existe două surse de informație care să poată fi coroborate în favoarea petentului și care să indice aceleași date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu și data întoarcerii din refugiu.

Recurenta-pârâtă susține că instanța fondului a nesocotit aceste prevederi ale legii și a soluționat cauza în baza unor declarații de martori insuficiente și contradictorii cu privire la motivele, începutul și sfârșitul refugiului familiei reclamantei.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori."

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".

Față de aceste dispoziții legale, este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că instanța de fond a eludat dispozițiile ordonanței referitoare la existența a două surse de informații care să probeze susținerile reclamantei M.E.

Înalta Curte reține că nici dispozițiile ordonanței și nici dispozițiile din normele de aplicare a acesteia nu prevăd că este necesar ca instanța să verifice două surse de informație care să ateste susținerile din cererea de chemare în judecată sau cererea de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind la aprecierea instanței învestită cu soluționarea cauzei.

Or, în speță, întemeiat și cu respectarea normelor procedurale, Curtea de Apel a procedat la audierea martorilor și la aprecierea declarațiilor date în fața instanței ca făcând dovada persecuțiilor etnice care au determinat familia reclamantei să se refugieze din localitatea de domiciliu - Tăușeni, inițial în localitatea Geaca și, ulterior, în localitatea Mociu.

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, și având în vedere faptul că reclamanta a efectuat diligentele necesare pentru a obține acte oficiale eliberate de organele competente, așa cum rezultă din împrejurarea că s-a adresat Arhivelor Naționale, dovada persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu și a refugiului puteau fi făcute prin declarații de martori, cum de altfel s-a și întâmplat.

În ceea ce privește aprecierea probelor, aceasta se face pe baza convingerii intime a judecătorului, în mod liber, dar nu arbitrar. Or, recurenta-pârâtă aduce critici modalității de apreciere a probatoriului administrat în cauză, iară a combate aspectele invocate de reclamantă la fond și fără a produce în recurs vreo probă care să demonstreze netemeinicia celor reținute de Curtea de Apel pe baza probatoriului administrat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 4 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

În privința localității de domiciliu și a localității de refugiu, atât susținerile reclamantei cât și declarațiile martorilor atestă cu caracter unitar că este vorba de localitatea Tăușeni, respectiv localitatea Geaca și, ulterior, localitatea Mociu. În privința motivelor refugiului, a datei de început și a datei de sfârșit a refugiului, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod corect probatoriul administrat și a acordat reclamantei drepturile solicitate pentru perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945, reținând că refugiul a avut loc în luna octombrie 1940, a fost determinat de persecuțiile din motive etnice relatate inclusiv în declarațiile martorilor audiați, iar sfârșitul perioadei de refugiu este cel prevăzut de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Sub toate aspectele, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și, în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 18 din 10 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.