Property restitution appeal quashed and remanded for lack of material jurisdiction over low-value claim.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 septembrie 1999, reclamantele A.A.H. și M.E. născută H. au chemat în judecată pe pârâții municipiul Bistrița prin Primar și B.M. pentru a fi obligați să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în municipiul Bistrița, înscrise în C.F. 4655, nr. top. 2204 și 2204/1/B și să le predea în posesie și proprietate aceste imobile precum și rectificarea intabulărilor făcute în C.F. 4655 Bistrița.

În motivarea cererii, reclamantele au învederat că imobilele în litigiu au constituit proprietatea autorului lor, H.E., decedat în anul 1974 și au fost preluate de stat în baza Deciziei nr. 92/1950.

La data de 3 mai 1957, în baza Deciziei nr. 12/1956 eliberată de Sfatul popular al Raionului Bistrița și emisă în aplicarea HCM nr. 2586/1955 privind modalitatea și condițiile de restituire a imobilelor sau apartamentelor scoase de sub prevederile Decretului nr. 92/1950, o parte a bunurilor preluate au fost restituite în proprietate defunctului (parterul construcțiilor și suprafața de 811 mp din teren), conform procesului-verbal întocmit cu ocazia restituirii, pentru ca ulterior, în anul 1962, să fie din nou trecute în proprietatea statului.

Criticând nelegalitatea măsurii trecerii bunurilor solicitate în proprietatea statului, pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de actul de naționalizare, reclamantele au cerut, în calitate de moștenitoare ale proprietarului imobilelor admiterea cererii introductive, sens în care au invocat dispozițiile art. 480, art. 644, art. 650 și urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, H.G. nr. 11/1997, art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Ulterior, prin cererea de întregire a acțiunii, formulată pentru termenul de judecată de la data de 18 noiembrie 1999, reclamantele au solicitat în contradictoriu cu pârâții solicitați a fi introduși în cauză, P.L., S.O. și S.I., ca alături de constatarea calității lor de moștenitoare și de nulitate a actelor de trecere a bunurilor în proprietatea statului, să se dispună și constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare a nemișcătorului către pârâții persoane fizice și obligarea acestora să le predea imobilele în proprietate și posesie.

În motivarea acestei cereri, suplimentar motivelor de fapt dezvoltate în cererea introductivă, reclamantele au arătat că actele de înstrăinare a bunurilor către pârâții persoane fizice sunt lovite de nulitate absolută, întrucât obiectul acestora nu era proprietatea transmițătorului, fiind trecut în proprietatea statului în baza unor acte lovite de nulitate absolută, astfel încât și actul juridic încheiat în aceste condițiuni este lovit de aceeași sancțiune.

Prin sentința civilă nr. 310 din 15 iunie 2000, Tribunalul Bistrița Năsăud a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, astfel cum a fost completată și le-a obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți cu judecarea cererii.

Prima instanță a reținut, în esență, că imobilele pretinse de reclamante au trecut în proprietatea statului cu titlu de naționalizare și pentru o parte din ele ca bunuri părăsite, bunuri pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 erau îndreptățite să primească despăgubiri pe care le puteau solicita în conformitate cu dispozițiile art. 14-16 din același act normativ, de care nu au înțeles însă să uzeze.

A fost înlăturată susținerea reclamanților privind inaplicabilitatea acestui act normativ, justificată de considerentele sus evocate și care impuneau soluționarea pretențiilor pe calea reglementată de prevederile legale evocate.

Întrucât imobilele solicitate nu au putut fi incluse în masa succesorală a autorului reclamanților, din motivele învederate, s-a reținut și netemeinicia cererii de constatare a nulității actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor către pârâții persoane fizice care au fost considerați de bună-credință la încheierea actelor de dobândire a bunurilor.

Această hotărâre a fost desființată prin decizia civilă nr. 432/A din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, justificat de soluționarea acțiunii în alte limite decât cele ale învestirii.

S-a arătat că prima instanță nu a judecat acțiunea potrivit dispozițiilor dreptului comun, cum s-a solicitat prin cererea introductivă de instanță, ci pe temeiul Legii nr. 112/1995, de dispozițiile căreia, susține prima instanță, ar fi trebuit să se prevaleze reclamantele.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții P.L., S.O., S.I. și B.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au arătat că prima instanță a verificat susținerile reclamanților în raport de dispozițiile legale în vigoare la data pronunțării hotărârii, analizând acțiunea introductivă sub toate aspectele, motiv pentru care sunt greșite considerentele privind neanalizarea fondului cauzei, considerente pentru care au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu consecința menținerii sentinței tribunalului.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

La termenul de dezbateri din 19 noiembrie 2008, din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în discuție necompetența materială de soluționare a apelului de către curtea de apel, în raport de valoarea imobilelor în litigiu determinată, în lipsa unei evaluări a reclamantelor, în funcție de valoarea de impunere și care se situa, la data sesizării instanței, sub limita impusă de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Examinând recursul în raport de motivul de ordine publică invocat, se constată ca fondat recursul, pentru considerentele:

La data de 14 iulie 2005, a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005, care a modificat prevederile codului de procedură civilă referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, și care, în aplicarea modificărilor adoptate prin dispozițiile art. II, instituia măsuri tranzitorii pentru procesele în curs de judecată atât pentru judecata în primă instanță cât și în căile de atac.

Astfel, prin art. II alin. (2) și (4) din lege, legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., stabilind că „apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la tribunale”.

Aceeași dispoziție tranzitorie prevede că „trimiterea dosarelor se va face pe cale administrativă, instanțelor devenite competente să o judece”.

Or, în speță, apelul declarat la data de 10 iulie 2000 și dedus judecății în prezenta cauză, al cărei obiect are o valoare situată sub plafonul valoric reglementat de Legea nr. 219/2005, era dat în competența materială a tribunalelor în conformitate cu dispozițiile art. 1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care, în aplicarea acestor prevederi legale, trebuia să fie trimis spre competenta soluționare Tribunalului Bistrița-Năsăud și nu să fie soluționat de curtea de apel.

Ca urmare, în baza art. 304 pct. 3 C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, recursul dedus judecății urmează a fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru soluționarea apelului la instanța competentă material în raport de prevederile legale sus evocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții P.L., S.O., S.I. și B.M. împotriva deciziei nr. 432 A din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2008.