Eligibility for reparations under Law 189/2000: pre-1940 voluntary relocation and absence of ethnic persecution during the relevant period

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta F.S.M. a solicitat anularea Hotărârii nr. 716 din 5 iunie 2008 emisă de pârâta C.J.P. Vâlcea și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

A arătat că tatăl reclamantei, B.I.S. a fost dislocat din județele cedate statului bulgar, prin Tratatul de la Craiova din septembrie 1940 și expulzat din satul Cireci, comuna Uzurcheoi, județul Durostor, în comuna Hasan Faca, ulterior fiind forțat să plece în România, stabilindu-se în comuna Topraisar.

A adăugat că după ce tatăl său a plecat pe front, mama reclamantei s-a mutat în satul Măgura, comuna Mihăilești, județul Vâlcea, unde la data de 4 august 1939 a născut-o pe reclamantă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii în principal prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

A învederat că prin Decizia nr. 68/F-C din 26 septembrie 2005 Curtea de Apel Pitești a respins acțiunea reclamantei îndreptată împotriva aceleiași pârâte și având ca obiect aceleași drepturi, fiind astfel întrunite condițiile prevăzute de art. 163 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că ar fi suferit persecuții de natură etnică împreună cu familia sa, părăsirea teritoriului bulgar fiind anterioară datei de 6 septembrie 1940.

Prin sentința civilă nr. 117/F-C din 3 septembrie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei, reținând în esență următoarele:

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, prima instanță a observat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ cele trei elemente prevăzute de art. 163 C. proc. civ., lipsind identitatea de obiect, în sensul că în prezenta cauză acțiunea a vizat o altă hotărâre a pârâtei.

Cu privire la fondul litigiului, prima instanță a apreciat că reclamanta nu a suferit persecuții pe motive etnice, tatăl său fiind colonist în fostul județ Durostor din Bulgaria, iar în anul 1939 s-a stabilit, la cererea sa, în România, unde s-a născut reclamanta la data de 4 august 1939.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, în cuprinsul căruia a prezentat localitățile prin care a trecut tatăl său până să se stabilească în România, în anul 1939.

Prin întâmpinare, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința civilă atacată este legală și temeinică, întrucât în mod corect prima instanță a reținut că recurenta nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru a beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.

Examinând actele și lucrările dosarului, din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurentă și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arătat în cele ce succed.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile legale persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Înalta Curte reține că în cauză tatăl reclamantei a fost colonist în fostul județ Durostor din Bulgaria și la cererea sa, în anul 1939 s-a stabilit în România, unde la data de 4 august 1939 s-a născut recurenta.

În mod corect, prima instanță a observat că familia reclamantei nu a făcut obiectul schimbului de populație din septembrie 1940 și că nu a suferit persecuții pe motive etnice.

Prin urmare, față de împrejurarea că recurenta reclamantă nu s-a născut în intervalul de timp avut în vedere de Legea nr. 189/2000 și că aceasta nu a suferit persecuții de natură etnică întrucât la data instaurării regimurilor de persecuție se afla deja împreună cu familia sa pe teritoriul românesc, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat.

Examinând, din oficiu, excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cele trei elemente prevăzute de art. 163 C. proc. civ. pentru a se admite această excepție.

Astfel, acțiunea anterioară a reclamantei intentată împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Vâlcea, soluționată prin Decizia nr. 68/F-C din 26 septembrie 2005 de către Curtea de Apel Pitești – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a vizat anularea hotărârii nr. 666 din 15 iunie 2005 emisă de pârâtă. Or, în litigiul care formează obiectul prezentei cauze, acțiunea este îndreptată împotriva altei hotărâri și anume Hotărârea nr. 716 din 5 iunie 2008 a aceleiași pârâte.

Așadar, neexistând motive temeinice de admitere a recursului reclamantei, acesta va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., și va fi menținută hotărârea atacată, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta F.S.M. împotriva sentinței civile nr. 117/F-C din 3 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2009.