Appeal against annulment of administrative action for unpaid stamp fee dismissed as unfounded.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Iași la data de 27 februarie 2008, reclamantul L.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Judecătoria Iași, Tribunalul Iași, Banca Mondială, Fondul Internațional, Statul Român, C.S.M. și Consiliul Legislativ, să se constate nulitatea legilor, hotărârilor de guvern, dispozițiilor și regulamentelor, pe motiv că acestea conțin dispoziții contradictorii și discriminatorii.

Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 78/A din 14 aprilie 2008, a anulat ca insuficient timbrată acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că refuzul de a se achita taxa de timbru legal datorată este nejustificat și că reclamantul abuzează de dreptul constituțional de a sesiza instanțele judecătorești.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul L.I.G.

Prin cererea formulată la data de 21 aprilie 2008, reclamantul a solicitat „reexaminarea cauzei” în ceea ce privește sancțiunea anulării acțiunii ca insuficient timbrată, sancțiune pe care a considerat-o legală, dar nu și temeinică.

În esență, recurentul - reclamant a arătat că nu a învestit instanța de fond cu o cerere de asistență judiciară conform art. 76 – 78 C. proc. civ., astfel că nu se puteau efectua din oficiu verificări cu privire la situația financiară a părții, în realitate instanța fiind învestită cu mai multe cauze, de alte persoane care îi folosesc abuziv numele.

De asemenea, a arătat că abuzul de drept procesual nu poate fi reținut decât dacă există dovezi în acest sens.

În temeiul art. 84 C. proc. civ., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”, Înalta Curte a calificat cererea formulată de reclamant drept recurs împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Iași. Examinând cauza prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu se fondat.

Potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pentru cererile formulate în baza prezentei legi se percep taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepția celor care au ca obiect contractele administrative, care se vor timbra la valoare, iar în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxa de timbru se plătește anticipat.

Deși a fost citat pentru primul termen de judecată în fața instanței de fond, cu indicarea sumei datorate conform art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 (4 lei), recurentul - reclamant nu și-a îndeplinit obligația legală menționată, aplicând doar un timbru judiciar de 0,50 lei.

În virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanța de fond i-a pus în vedere reclamantului că poate recurge la procedura de acordare a asistenței judiciare instituite prin art. 74-81 C. proc. civ. (în vigoare la data respectivă) dacă face dovada că plata taxei de timbru este de natură să pună în primejdie propria sa întreținere sau a familiei sale, dar reclamantul nu a administrat dovezi în acest sens.

În condițiile arătate, instanța de fond a aplicat în mod legal și temeinic sancțiunea anulării, luând în considerare și cuantumul redus al sumei datorate.

În jurisprudența sa în materie, Curtea Constituțională a României a statuat în mod constant că accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie să fie în toate cazurile gratuit și că art. 21 din Constituție nu instituie nici o interdicție cu privire la taxele judiciare, fiind legal și echitabil ca justițiabilii care trag folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora (Decizia nr. 427 din 25 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 582 din 5 iulie 2006).

Totodată, C.E.D.O. nu a exclus, în jurisprudența sa, posibilitatea ca interesele bunei administrări a justiției să poată justifica impunerea unei restricții financiare în accesul unei persoane la justiție, statele dispunând de o marjă de apreciere în materie. Esențial este ca restricția să tindă către un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (C.E.D.O., Hotărârea pronunțată în cauza W. și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 588 din 27 august 2007).

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința atacată ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul L.I.G. împotriva sentinței civile nr. 78/CA din 14 aprilie 2008 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2008.