Vacation allowance for public servants: survival of statutory right after legislative suspension

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2714 din 1 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.A.F. în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și A.N.; a obligat pârâții la plata către reclamantă a primei de concediu pe anii 2001 - 2003, actualizată în raport de rata inflației, aplicabilă la data plății efective; a respins cererea de chemare în garanție a M.E.F. formulată de M.I.R.A.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanta era îndreptățită la plata primei de concediu pe perioada 1 martie - 1 iulie 2003, în baza prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

S-a mai reținut că dispoziția legală sus - menționată a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2006 însă, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui în intervalul de timp respectiv.

Cu privire la cererea de chemare în garanție s-a reținut că M.E.F. nu are atribuții privind virarea către ordonatorii principali de credite a fondurilor necesar plății primelor de concediu sau altor drepturi prevăzute de dispozițiile legale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M.I.R.A.

Recurentul a susținut că, în mod greșit instanța nu s-a pronunțat asupra prescripției dreptului la acțiune, pe care o reiterează în recurs.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că acordarea primelor de concediu pentru perioada în care dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate încalcă prevederile legilor bugetare prin care s-a dispus suspendarea.

S-a mai susținut că potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 orice angajare și utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrage răspunderea celor vinovați.

Recurentul a mai susținut și că hotărârea recurată este criticabilă și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție a M.E.F.

Recursul este nefondat.

Excepția prescripției dreptului la acțiune, reiterată în recurs, nu este întemeiată față de împrejurarea că dispozițiile legale de suspendare a aplicării prevederilor art. 34 din Legea nr. 188/1999 au întrerupt cursul prescripției pentru beneficiarii drepturilor prevăzute de acest text.

Suspendarea unei dispoziții legale printr-un act normativ împiedică producerea de efecte juridice până la încetarea cauzei de suspendare.

Criticile aduse hotărârii primei instanțe ce vizează fondul cauzei sunt, de asemenea, neîntemeiate și nu pot fi primite.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei pentru perioada precizată în acțiune.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Critica ce vizează respingerea cererii de chemare în garanție este neîntemeiată întrucât M.I.R.A. are calitate de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 21 din Legea nr. 500/2002 ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul M.I.R.A. împotriva sentinței civile nr. 2714 din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2008.