Ethnic refugee status upheld; appeal by benefits-denying body dismissed as unfounded.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul S.C. a chemat în judecată C.J.P. Cluj, solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceasta să dispună anularea Hotărârii nr. 21253 din 27 mai 2007 emisă de pârâtă cu consecința recunoașterii în favoarea sa a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că hotărârea a cărei anulare o solicită este nelegală, deoarece în perioada octombrie 1941 - martie 1945 a fost refugiat cu familia din motive etnice, urmare a Dictatului de la Viena, din localitatea Viișoara județul Cluj în localitatea Sărățele județul Bistrița.

A mai arătat că familia sa a fost amenințată și îndemnată să părăsească România, iar tatăl său a fost bătut de legionari și jandarmi întrucât a vorbit în limba maghiară.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 453 din 27 septembrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea Hotărârii nr. 21253 din 27 mai 2007 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat pe perioada 15 decembrie 1941 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești, începând cu data de 1 noiembrie 2006.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că probele existente la dosar și îndeosebi declarațiile martorilor audiați în instanță și actele de stare civilă ale reclamantului atestă cu caracter unitar împrejurarea că, acesta din urmă împreună cu familia, s-a refugiat din localitatea de domiciliu, urmare a persecuțiilor etnice, într-o altă localitate, în luna decembrie 1941, reîntoarcerea având loc în cursul anului 1945.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C.J.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că reclamantul nu se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 întrucât localitatea din care acesta s-a mutat era liberă, motivul plecării fiind oricare altul decât persecuția etnică.

Acest fapt, arată recurenta, este atestat și de actul eliberat de Direcția Județeană a A.N. astfel că declarațiile unor martori nu pot constitui probă contrară, celei mai bune lucrări de specialitate privind acea perioadă, lucrarea fiind intitulată „Recensământul 1941 - Transilvania”.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare, a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, a făcut parte din detașamentele de muncă forțată, a fost supraviețuitoare a trenului morții, este soțul sau soția persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.

După cum se poate observa, din analiza acestui text de lege, condiția de bază pe care trebuie să o îndeplinească persoana care solicită drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 este aceea de a fi fost persecutată pe criterii etnice și determinată să-și schimbe domiciliul, legea nefăcând nici o distincție între naționalitatea celor persecutați sau între localitățile unde a avut loc refugiul.

Așa cum corect a reținut și instanța de fond, legea cadru are în vedere toate regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, regimuri instaurate atât în teritoriile cedate cât și cele păstrate în continuare sub administrarea Statului Român.

Nu se poate susține ideea că prin folosirea în conținutul actului normativ a termenului de „persoană cetățean român” legiuitorul ar fi înțeles să distingă între anumite etnii existente pe teritoriul statului, ci dimpotrivă, s-au avut în vedere toți cetățenii români, indiferent de etnia lor care aflați pe teritoriul Statului Român, au avut de suferit persecuții pe motive etnice, persecuții care au determinat părăsirea localității de domiciliu, în sensul art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, deși au fost depuse declarațiile autentificate ale martorilor V.V. și L.I. din al căror conținut rezultă că reclamantul împreună cu familia s-a refugiat din localitatea de domiciliu urmare a persecuțiilor etnice, instanța a dispus administrarea nemijlocită a probei cu martori. Astfel, în temeiul art. 193 pct. 1 C. proc. civ. martorii B.I. și B.A. au confirmat calitatea de refugiați a reclamantului și membrilor familiei sale, dând instanței detalii privitoare la refugiu și relatând fapte pe care le-au cunoscut direct și în care au fost implicați personal.

Față de cele ce preced, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică astfel că recursul fiind nefondat, urmează să fie respins în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 453 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2008