Retrocession of church property: ineligibility of non-cult buildings under O.U.G. 94/2000 and omission of cassation grounds

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 16 noiembrie 2004, pe calea contenciosului administrativ, reclamantele E.E.L. Cluj - Napoca și P.E.L. Târgu - Mureș au solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii motivate, conform Legii nr. 501/2002, de restituire în natură în favoarea reclamantei P.E.L. Târgu - Mureș a apartamentelor nr. 1 și nr. 2, precum și terenul rămas liber de construcții, situate în Târgu - Mureș.

Motivându-și acțiunea, reclamantele au arătat că, prin cererea cu nr. 1875 din 10 februarie 2003, au solicitat pârâtului restituirea în natură a imobilului menționat, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000 și Legii nr. 501/2002. Pârâtul a trimis reclamantelor o adresă la data de 25 martie 2003, prin care se solicită depunerea unor înscrisuri suplimentare, după care nu au mai primit nici un răspuns, deși avea obligația să se pronunțe asupra cererii în termen de 60 de zile.

Prin sentința nr. 24 din 24 ianuarie 2005, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins cererea reclamantelor.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3332 din 27 mai 2005, a admis recursul declarat de reclamantele E.E.L. Cluj - Napoca și P.E.L. Târgu - Mureș împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Târgu - Mureș, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de recurs a reținut că prima instanță a apreciat în mod greșit că reclamantele au solicitat emiterea unei decizii favorabile de retrocedare a imobilului în litigiu și a concluzionat că instanța s-ar substitui competenței date prin lege autorității administrative pârâte.

Rejudecând cauza în fond, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 150 din 15 decembrie 2006 a respins acțiunea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și cu intervenienții accesorii H.F.N. și H.A., reținând că apartamentele în litigiu nu pot face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, întrucât nu au aparținut niciodată reclamantelor, iar actul normativ respectiv nu se referă la lăcașuri de cult, asemenea imobile fiind excluse în mod expres pe considerentul că vor face obiectul unei alte reglementări.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2079 din 19 aprilie 2007, a respins recursul reclamantelor, ca nefondat.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de recurs a reținut că imobilul revendicat face parte din categoria celor care au avut anterior destinația de locaș de cult, nefiind un imobil susceptibil a fi încadrat în categoria reglementată de dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare E.E.L. Cluj - Napoca și P.E.L. Târgu - Mureș, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., justificat de faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs.

Au învederat contestatoarele reclamante, prin motivele contestației în anulare, că instanța de fond, contrar expertizei efectuate în cauză, a susținut că apartamentele nr. 1 și nr. 2 nu au aparținut reclamantelor la data efectuării schimbului forțat, fiind vândute în anul 1923 numiților B.L. și R.G. Această constatare, s-a spus, nu corespunde realității, întrucât apartamentele nr. 1 și nr. 2 au format obiectul schimbului, constituind la data respectivă camerele P.E.L. Târgu - Mureș.

În realitate, imobilul a fost vândut în anul 1923 numiților B.L. și R.G., astfel că instanța de fond s-a pronunțat față de un alt imobil decât cel pentru care a fost sesizată.

Din această eroare provine și greșeala de calcul a instanței de fond cu privire la valoarea de schimb a celor două imobile, fiindcă din valoarea imobilului se scade valoarea celor două apartamente și terenul aferent acestora.

Or, primul motiv de recurs s-a referit la aspectele evocate mai sus, dar instanța de recurs nu a făcut nici o referire la cele invocate sub acest aspect, omițând astfel cercetarea acestui motiv de casare.

Pe de altă parte, au arătat contestatoarele că au invocat prin recurs și faptul că imobilul nu poate fi scos de sub regimul O.U.G. nr. 94/2000 pe considerentul că se referă la un lăcaș de cult, întrucât lăcașul de cult a fost demolat, nu mai există în materialitatea lui, procesul fiind pornit pentru retrocedarea unei părți din parohie, care nu este exclusă de sub incidența O.U.G. nr. 94/2000.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat nici asupra acestui aspect, făcând referire la un alt motiv de respingere a recursului, cu care de altfel nici nu a fost sesizată.

Nu poate fi invocată lipsa procedurii prealabile în procedura de drept comun a abuzivității schimbului de imobile din moment ce reclamantele nu pot solicita anularea schimbului și readucerea în situația anterioară, în condițiile în care între timp s-a construit de către contestatoare un nou lăcaș de cult. Instanța de recurs a făcut, în mod eronat, trimitere la art. 3 din Legea nr. 247/2005 care nu are aplicabilitate în cauză, incidente fiind dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și ale art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998.

În consecință, s-a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care să fie respectat obiectul cauzei, în reală și actuală componență și valoare, cu recunoașterea caracterului abuziv al schimbului obligatoriu și forțat intervenit între contestatori și statul român la inițiativa și prin forța coercitivă a acestuia din urma.

Contestația în anulare este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2079 din 19 aprilie 2007, a respins recursul declarat de E.E.L. Cluj - Napoca și P.E.L. Târgu - Mureș împotriva sentinței civile nr. 150 din 15 decembrie 2006 a Curții de Apel Târgu - Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, cu motivarea că în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor care au avut anterior schimbului destinația de lăcaș de cult și că imobilul revendicat nu este un imobil care a aparținut cultelor religioase susceptibil de a fi încadrat în categoria imobilelor al căror regim juridic este reglementat de dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94 din 2000.

Pe de altă parte, a precizat instanța de recurs că recurentele reclamante nu au făcut dovada caracterului abuziv, sau al schimbului forțat, pe calea unei acțiuni de drept comun exercitate în condițiile și în termenul puse la dispoziție de art. 3 din Legea nr. 247/2005, iar diferențele de valoare ale imobilului care au făcut obiectul schimbului liber consimțit sunt irelevante, valoarea celor două imobile care au format obiectul schimbului fiind valoarea acestora de la data efectuării schimbului și nu valoarea de circulație calculată în contextul și după criteriile economiei de piață din România la data judecării cauzei.

În esență, recurentele reclamante, prin motivele de recurs, au criticat sentința pronunțată de instanța de fond ca nelegală și vădit netemeinică, urmare unor erori grave privitoare la regimul juridic al imobilului care constituie obiectul dosarului și la calculul greșit și confuz al valorii imobilelor supuse schimbului forțat din anul 1960 și consecință a interpretării greșite a legii.

Ca argumente in sprijinul acestor motive de recurs, s-a învederat de către recurente că este eronată susținerea instanței de fond în sensul că apartamentele nr. 1 și nr. 2 a căror restituire s-a solicitat fac parte din imobilul vândut în anul 1922 și că în mod greșit s-a interpretat art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 în sensul că s-a solicitat restituirea unui lăcaș de cult, în realitate solicitându-se restituirea în natură a spațiului rămas nedemolat și nevândut din Parohie ( respectiv ap. 1 și nr. 2 ) și o mică parte din terenul neocupat de construcții, unde este așezat un chioșc de fast - food.

De principiu, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit aspect sau o afirmație a recurentului, cum este cazul în speță, nu deschide calea contestației în anulare specială, în condițiile art. 318 teza 2 C. proc. civ.

într-adevăr, prin considerentele deciziei atacate instanța de recurs a stabilit conclusiv că retrocedarea în natură a imobilului construcții și teren neocupat de construcții nu este posibilă în condițiile O.U.G. nr. 94 din 2000, atâta vreme cât nu s-a probat caracterul abuziv al preluării de către stat și caracterul forțat al schimbului de imobile intervenit între reclamante și statul român anterior anului 1989, astfel că în raport de aceste constatări argumentele arătate mai sus - invocate de către recurente prin recurs și apreciate eronat ca motive de recurs distincte care nu au fost cercetate de instanța de recurs din greșeală - erau lipsite de orice semnificație juridică.

În aceste condiții, urmează a se dispune respingerea ca nefondată a contestației în anulare formulată de E.E.L. Cluj - Napoca și de P.E.L. Târgu - Mureș împotriva Deciziei nr. 2079 din 19 aprilie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pe temeiul culpei procesuale, contestatoarele vor fi obligate la plata în favoarea intimaților H.F.N. și H.A. a sumei de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de E.E.L. Cluj - Napoca și de P.E.L. Târgu - Mureș împotriva Deciziei nr. 2079 din 19 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Obligă contestatoarele la plata sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată către intimații H.F.N. și H.A.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 martie 2008.