Restriction of free movement under EU law rejected for lack of threat to public order; recourse dismissed

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 695 din 9 mai 2007, Tribunalul București, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul B.S.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că raportat la normele comunitare în materie, determinate de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, respectiv Directiva nr. 38/CE/2004, art. 27, nu există temeiuri pentru restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Germania, atâta timp cât nu s-a făcut dovada unor motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, care să justifice o asemenea măsură.

Sentința sus-menționată a fost atacată cu apel de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 466 din 27 iunie 2007, Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea dedusă judecății, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliul Europei nr. 38/2004, aplicabilă de la data aderării României la Uniunea Europeană – 1 ianuarie 2007; art. 27 din Directiva nr. 38/2004 prevede în mod limitativ doar trei situații și anume afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, ori în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în una din aceste situații.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii atunci când a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii, neținând seama de dispozițiile legii interne edictate pentru a stopa migrația ilegală pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene, respectiv de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care nu condiționează instituirea restricției la libera circulație decât de returnarea prin acordul de readmisie, nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl reprezintă persoana returnată pentru valorile sociale pretins protejate.

Recursul nu este fondat.

Prin Legea nr. 248/2005 a fost reglementat regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Potrivit art. 38 din această lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai în condițiile și pentru următoarele categorii de persoane:

a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acela stat;

b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Rezultă, din dispoziția legal enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu cele din Directiva Parlamentului și Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din Constituția României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte, reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de România, având prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Potrivit art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

Normele internaționale menționate prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate restrânge libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza unui acord de readmisie, fără nici o distincție în ceea ce privește conduita persoanei în cauză, respectiv dacă prezența acesteia în statul din care a fost returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a acelui stat.

Se constată, deci, că norma internă este parțial incompatibilă cu normele internaționale în materie aplicabile raportului juridic dedus judecății, în măsura în care permite restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români care au fost returnați dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte situații decât acelea în care prezența cetățenilor români în statul din care au fost returnați ar constitui o amenințare la ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică a acelui stat.

Ca atare, norma internă trebuie aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă circulație a persoanelor în condiții ce lezează ordinea, siguranța sau sănătatea publică, pentru fapte sau situații ce au condus la încălcări grave ale ordinii, siguranței sau sănătății publice.

Aceasta înseamnă că măsura de returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a cetățeanului în cauză.

În speță, prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului B.S. pe teritoriul Germaniei cu motivarea că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Germaniei în baza unui acord de readmisie, pentru că a încălcat dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat, aceeași motivare fiind reluată și în recurs pentru a se susține că cererea de chemare în judecată trebuia admisă.

În acord cu această motivare, singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâta a fost returnat la data de 16 februarie 2007, din Germania, pentru ședere ilegală, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Germania.

Nu a fost administrată de către recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat.

Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea din Germania referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite acțiunea cu care recurenta-reclamantă a învestit instanța.

În concluzie, urmează a se reține că, în contextul probator al cauzei, instanța de apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Germania.

Așa fiind, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 466 din 27 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 ianuarie 2008.