Public domain inclusion of private property: timeliness of administrative challenge under Law 29/1990 Article 5

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 37 din 10 martie 2003, a admis acțiunea S.N.P. P. S.A. București, sucursala I.C.P.T. Câmpina; a anulat poziția nr. 6 sectorul „Parcuri” din anexa la H.G. nr. 1359/2001, constatând că suprafața de teren de cca. 2000 mp este proprietatea reclamantei, făcând parte din terenul de 7413,075 mp, pentru care acesteia i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform certificatului seria M.03 nr. 6317 din 14 februarie 2001 emis de Ministerul Industriei și Resurselor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin anexa la H.G. nr. 1359/2001, poziția 6, sectorul „Parcuri”, privind atestarea domeniului public al județului Prahova, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Prahova, anexă referitoare la inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al municipiului Câmpina, a fost trecută ca făcând parte din acest domeniu suprafața de 2000 mp intitulat „Parcul Schelei” situată în acest municipiu str. S. pe amplasamentul: Str. S., Aleea P., parcarea și spațiul verde aferente clădirii I.C.P.T. Câmpina.

Or, terenul în litigiu, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M.03 nr. 6317 din 14 februarie 2001 emis de Ministerul Industriei și Resurselor, este proprietatea reclamantei, astfel că în mod greșit a fost trecut în domeniul public al municipiului Câmpina.

Împotriva sentinței a declarat recurs Guvernul României, susținând: întâi, că instanța nu a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, în raport cu care, acțiunea reclamantei este tardivă; în al doilea rând că, acțiunea este nefondată, întrucât prin actul administrativ atacat nu a fost vătămat dreptul de proprietate al reclamantei.

Recursul este fondat.

În adevăr, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În raport de aceste dispozițiuni, prima instanță avea îndatorirea să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, respectiv dacă acțiunea înregistrată la 13 februarie 2003 a fost sau nu formulată în termenele legale prevăzute de acest text, având în vedere că se solicită anularea H.G. nr. 1359 adoptată în anul 2001.

Din hotărârea atacată nu rezultă preocuparea instanței pentru a elucida cauza sub acest aspect, care premerge cercetării în fond a pricinii, astfel că soluția adoptată este nelegală și netemeinică.

În consecință, urmează a admite recursul, a casa sentința și a trimite cauza pentru rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, urmează ca prima instanță să pună în discuția părților aspectul referitor la îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, iar în raport de rezultat se va examina cauza și prin prisma motivului doi de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Guvernul României, împotriva sentinței civile nr. 37 din 10 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 octombrie 2003.