Qualification of forced 1940 family relocation to Hungary as ethnic persecution and statutory compensation under Law No. 189/2000
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the pension fund's appeal, thereby upholding the lower court's order to recognize the appellants as beneficiaries under Government Emergency Ordinance No. 105/1999 (approved by Law No. 189/2000), which grants compensation to victims of ethnic persecution. The dispute concerned whether the forced relocation of the appellants' family to Hungary in 1940, resulting from the husband's mandatory transfer to a Hungarian railway administrator during the Axis occupation of Northern Transylvania, constituted "ethnic persecution" rather than a voluntary job change; the court found the move was coercive, evidenced by the threat of termination of employment and the family's subsequent deprivation of schooling and living in precarious conditions, rejecting the argument that the family enjoyed privileged status. The decision rests on Article 1 of Law No. 189/2000 and Article 1(c) thereof, interpreting "persecution" to include forced displacement or "strămutare" away from one's domicile during the 1940–1945 regime, and affirming that administrative clarifications cannot restrictively interpret or add conditions to the statutory protections.
Legislator headnote
AI generatedart. 1 din Legea nr. 189/2000, art. 11 din Legea nr. 29/1990, art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, art. 312 C. proc. civ; Qualification of forced 1940 family relocation to Hungary as ethnic persecution and statutory compensation under Law No. 189/2000: 105/1999 (approved by Law No. 189/2000), which grants compensation to victims of ethnic persecution. The dispute concerned whether the forced relocation of the appellants' family to Hungary in 1940, resulting from the husband's mandatory transfer to a Hungarian railway administrator during the Axis occupation of Northern Transylvania, constituted "ethnic persecution" rather than a voluntary job change; the court found the move was coercive, evidenced by the threat of termination of employment and the family's subsequent deprivation of schooling and living in precarious conditions, rejecting the argument that the family enjoyed privileged status. The decision rests on Article 1 of Law No. 189/2000 and Article 1(c) thereof, interpreting "persecution" to include forced displacement or "strămutare" away from one's domicile during the 1940–1945 regime, and affirming that administrative clarifications cannot restrictively interpret or add conditions to the statutory protections.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural rule cited in the dispositive to ground the dismissal of the appeal as unfounded.
Full text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 4 martie 2003 reclamantele N.V. și P.L. au chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând anularea hotărârilor nr. 1219 din 7 februarie 2003 și nr. 1220 din 21 februarie 2003 emise de pârâtă și obligarea acesteia să le recunoască calitatea de beneficiare a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În motivarea acțiunii lor, reclamantele au arătat că tatăl lor R.I. a fost șef haltă CFR Gepiu - Bihor și că în anul 1940, după ocuparea Ardealului de Nord, în noaptea de 10/11 septembrie familia lor a fost ridicată și dusă într-un vagon de marfă în apropierea orașului Seghedin din Ungaria și instalată într-o baracă, în condiții de locuit precare, părinții lucrând ca muncitori necalificați, iar copiii rămânând analfabeți întrucât nu cunoșteau limba maghiară, fiind alfabetizați acasă după ce li s-a permis întoarcerea în țară, din 1945.
Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 162/CA/2003 – P din 14 aprilie 2003 a admis acțiunea reclamantelor, a anulat hotărârile atacate și a obligat pârâta să recunoască acestora calitatea de beneficiare ale prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond a reținut că prin probele administrate în cauză s-a dovedit mutarea forțată a reclamantelor din localitatea de domiciliu în Ungaria pe perioada ocupării Ardealului de Nord și cum din interpretarea art. 1 din Legea nr. 189/2000 rezultă fără nici un dubiu că strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuție etnică, sunt îndeplinite condițiile art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990 raportat la art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin criticile formulate sentinței atacate se susține, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de fond ca fiind o persecuție etnică, situația dovedită de reclamante în sensul că tatăl acestora a fost transferat la M.A.V. (C.F.M.) din luna septembrie 1940 până în anul 1945, în condițiile în care mutarea familiei de la cantonul CFR Gepiu la un canton din Ungaria s-a făcut datorită faptului că tatăl reclamantelor a optat pentru a lucra în continuare în calitate de angajat al C.F. din Ungaria. Această situație nu poate fi considerată, în opinia recurentei-pârâte, persecuție etnică, cu atât mai mult cu cât tatăl reclamantelor a continuat aceeași activitate, beneficiind de salarizare, indemnizație de chirie și transport corespunzătoare, nefiind obligat să accepte transferul, singura sancțiune care i-ar fi fost aplicabilă era radierea din drepturile de angajat.
În plus, arată recurenta, reclamantele și familia lor nu au suportat privațiunile și suferințele unui regim de refugiu ci au beneficiat de o situație privilegiată, constând în salarizare, locuință de serviciu, etc., fiind aplicabile deci precizările CNPAS nr. 1026/2002.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile art. 1 lit. c) din lege, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, printre care și persoanele refugiate.
În cauză este necontestat că tatăl reclamantelor a fost trecut la M.A.V. (C.F.M.) din luna septembrie 1940 și până în august 1945, când s-a întors în Oradea, fiind „mutat” cu familia de la cantonul CFR Gepiu la un canton MAV din Szeged din Ungaria.
Din declarațiile martorilor rezultă caracterul obligatoriu al mutării, deci de strămutare. Acest caracter rezultă chiar din susținerile recurentei-pârâte care arată că în situația în care tatăl reclamantelor nu ar fi acceptat să lucreze la C.F.M. „sancțiunea aplicabilă ar fi fost radierea din drepturile de angajat”, sancțiune de natură a avea consecințe dezastruoase pentru o familie cu trei fiice minore în întreținere și de a împiedica pe autorul intimatelor reclamante de a opta pentru o altă variantă.
Prin urmare, nu se poate reține că tatăl intimatelor - reclamante de bunăvoie și-a părăsit postul pentru altul inferior ca statut și salarizare, și-a părăsit domiciliul și bunurile, pentru a trăi cu familia în barăci în condiții precare, ar fi acceptat transportul familiei cu vagoane pentru animale și lipsirea de școlarizare a fiicelor sale minore, ci, astfel cum corect a apreciat și instanța de fond, întreaga familie a suportat consecințele persecuției etnice, aspectele mai sus arătate nefiind de loc privilegii.
În plus, prin precizările nr. 1026/2002 ale CNPAS nu se poate adăuga la lege și nici nu se pot da alte interpretări, mult mai restrictive, dispozițiilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, constatându-se că criticile formulate sentinței atacate nu sunt fondate, iar aceasta este legală și temeinică, corect și amplu motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza considerentelor mai sus expuse și a dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 162/CA/2003 – P din 14 aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 21 octombrie 2003.