Revendication appeal quashed and remanded for material jurisdictional error over 145,000 EUR apartment valuation.

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 447 din 19 iunie 2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanți D.C.P. și D.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primarul general, P.I. și SC R. SA, reținând, în esență, următoarele:

Reclamanții D.C.P. și D.E. au chemat în judecată pe pârâți, solicitând obligarea Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 90 situat în București, și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1434/3/1990 prin care SC R. SA a vândut pârâtului P.I. apartamentul în litigiu, pe care l-au dobândit în baza contractului nr. 100 încheiat cu Oficiul pentru Construirea de Locuințe la data de 10 decembrie 1970, ce a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, abuziv și ilegal.

Prima instanță a invocat, din oficiu, inadmisibilitatea cererii pe această cale, întrucât Legea nr. 10/2001 constituie regimul juridic în materie și în vigoare la această dată, statuând o procedură prealabilă pe care reclamanții ar fi trebuit să o urmeze, și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 401/A din 14 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți D.C.P. și D.E., a anulat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul București.

Instanța de apel, pentru a hotărî astfel, a reținut că acțiunea formulată de reclamanți la prima instanță este o acțiune în revendicare (primul capăt de cerere) și constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare (al doilea capăt de cerere) fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 112/1995.

Acțiunea a fost promovată la data de 11 aprilie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ca atare, cererea reclamanților intră sub incidența art. 47 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, art. 46 în forma actuală.

Față de poziția procesuală a reclamanților, în sensul că au renunțat la judecarea capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel a analizat numai cererea în revendicare, așa cum a fost investită inițial instanța la data de 11 aprilie 2001.

Față de caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare care tinde la apărarea dreptului de proprietate, aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu se poate reține „caracterul inadmisibil al acțiunii în apărarea unui drept real important, respectiv a dreptului de proprietate”.

În această situație, s-a concluzionat că, prima instanță trebuia să soluționeze pe fond cererea și în funcție de probatoriu avea de dat fie o soluție de respingere, fie de admitere sau soluții arătate de lege, dar în nici un caz să respingă acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul P.I., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de apel, casând sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deși putea să facă aplicarea art. 296 C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ. și art. 297 alin. (2) C. proc. civ., reținând cauza spre rejudecare.

Celelalte critici formulate de recurentul-pârât privesc fondul litigiului în sensul că locuința, urmare a cererii de plecare definitivă din țară a reclamanților, a fost înstrăinată către stat, iar acestora li se pot acorda în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii prevăzute de lege, pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 și valoarea de piață a locuinței.

În recurs, reclamanții au precizat valoarea imobilului de 145.000 Euro, echivalentul a 522.000 RON, iar pârâtul a depus adresa nr. 1151 din 23 ianuarie 2008 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Consiliului local al sectorului 3 din care reiese valoarea de impozitare a apartamentului în anul 2001, de 311.904.000 lei, filele 16 și 18 dosar recurs.

În ședința publică din 5 iunie 2008, instanța, din oficiu, a invocat în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. care privesc ipoteza pronunțării hotărârii cu încălcarea competenței altei instanțe.

Examinând decizia, în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul, este fondat, pentru următoarele considerente:

Hotărârea recurată, pronunțată la 14 iunie 2007, a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, față de prevederile Legii nr. 219/2001.

Astfel, prin acțiunea promovată la data de 11 aprilie 2001, reclamanții D.C.P. și D.E. au investit instanța cu cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 90 situat în București, și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1434/3/1990, încheiat între pârâții S.C. Romconfort S.A. și P.I., asupra aceluiași imobil, precizând că valoarea obiectului litigiului este de peste 150.000.000 lei.

La solicitarea instanței, în recurs, reclamanții au precizat că valoarea imobilului care face obiectul celor două capete de cerere este de 145.000 Euro și față de paritatea Euro/leu, la data introducerii acțiunii, 11 aprilie 2001, de 24.701 lei/Euro, valoarea era sub 5 miliarde lei, respectiv de 3.587.645.000 lei.

Prin urmare, față de obiectul acțiunii și valoarea bunului care face obiectul celor două capete de cerere la data introducerii acțiunii, precizată de reclamanți la suma de 145.000 Euro ( 3.587.645.000 lei), competent să soluționeze apelul reclamanților era, la data de 14 iunie 2007, tribunalul și nu curtea de apel.

Stabilirea competenței materiale se face, potrivit art. 181 C. proc. civ., în raport de valoarea imobilului la data introducerii acțiunii, chiar dacă ulterior ar interveni modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Curtea de apel a fost investită legal cu soluționarea apelului declarat de reclamanți la 4.07.2001, dată la care tribunalul era competent să soluționeze, în primă instanță, cererile al căror obiect avea o valoarea de peste 2 miliarde lei, însă, după această dată, a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005, prin care dispozițiile legale privitoare la competența după materie au fost modificate.

Articolul II din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, prevede, la alin. (2), că „apelurile aflate pe rolul curților de apel și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit al tribunale”.

Față de prevederea „potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului”, instanța competentă material să soluționeze apelul se stabilește în raport cu obiectul pricinii și normele de competență materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005, iar conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.

Procesele și cererile al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc. civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea apelurilor.

Așa fiind, în raport de obiectul pricinii și valoarea acestuia de 3.587.645.000 lei, curtea de apel, care a soluționat apelul reclamanților nesocotind prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2003, a încălcat competența tribunalului.

Pentru aceste considerente, constatând că în speță sunt incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul P.I. și, fără să analizeze motivele de recurs invocate de acesta, va casa hotărârea recurată, iar conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite spre judecarea apelului reclamanților Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul P.I. împotriva deciziei nr. 401 A din 14 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează.

Trimite dosarul spre judecarea apelului la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 iunie 2008 .