Restriction of free movement rights following readmission: failure to prove public order or security justifications under EU Directive 2004/38/CE

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, la 25 ianuarie 2007 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei S.F.

În motivarea cererii s-a arătat că la 22 noiembrie 2006 pârâta a fost returnată din Italia în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Prin sentința civilă nr. 557 din 7 martie 2007 Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins cererea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Acordul de readmisie încheiat între România și Italia în 1997 în scopul stopării imigrației ilegale nu mai corespunde noilor realități, având în vedere actul aderării României la Uniunea Europeană. Acum 10 ani se putea vorbi de imigrație ilegală, dar după ce România a devenit membru al Uniunii Europene nu se mai poate susține că un cetățean european, cum sunt și cetățenii români, imigrează în spațiul european, pentru că are dreptul de a circula liber.

Simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația și ieșirea propriilor cetățeni în spațiul european anterior aderării României nu este de natură să constituie în sine o conduită care amenință ordinea publică, siguranța și restrângerea dreptului la libera circulație și nici nu este justificată de un interes public.

Apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte București din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 635 din 5 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că, garantând dreptul cetățenilor români de a călători în străinătate, legiuitorul a înțeles ca limitarea exercitării acestui drept să se producă numai temporar și numai în condițiile legii.

Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană au devenit aplicabile cetățenilor români prevederile Directivei 2004/38 care impune multă precauție în limitarea dreptului la liberă circulație doar pentru situații extreme ce țin de motive de ordine publică sau de siguranță publică. în speță, nu este dovedită necesitatea acestei măsuri extreme.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, nemotivată în drept, vizând următoarele aspecte:

Chiar și în condițiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români, dobândind statutul de cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie să-și exercite toate drepturile și obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislația actuală și a obligațiilor asumate de românia în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

Returnarea unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie, se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru din Uniunea Europeană de către cetățeanul român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce conduce la concluzia că doar acel stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea măsurii de returnare.

Chiar dacă art. 40 al Directivei 2004/3 8/CE prevede transpunerea în legislația internă, directiva nu face parte de drept din legislația internă, ci impune statelor membre o obligație de rezultat și lasă autorităților naționale competențele legate de forma și mijloacele utilizate în acest scop.

Obligația statului român ca ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român este expres stipulată prin art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Chiar din declarația pârâtei, întocmită la data returnării în țară rezultă că aceasta a conștientizat că a fost returnată pe motiv că nu îndeplinea cerințele de ședere legală pe teritoriul Italiei, încălcând astfel obligațiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate în primă instanță, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a Ii-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.

Pe de altă parte, sintagma „am fost înapoiat de către organele de poliție pe motiv de ședere ilegală" din înscrisul tipizat completat de către pârâtă, a fost anihilată prin precizarea făcută ulterior în sensul că a ieșit legal din țară la 14 septembrie 2006. Or, în afara acestei mențiuni cuprinse într-un înscris cu un conținut predeterminat, nu s-a probat că la 22 noiembrie 2006 pârâta stătea ilegal în Italia.

Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 635 din 5 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2008.