Expropriation reparation: validity of municipality's defense that 60-day response deadline under Law No. 10/2001 required claimants' express declaration of no further evidence

Asupra recursului de față, constată:

Cu notificarea nr, 1554/2001 adresată Primăriei Municipiului București reclamanții D.I., D.S., ș.a., au cerut acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat Municipiul București, imobil preluat în mod abuziv de stat prin Decretul de expropriere nr. 130 din 29 mai 1989, poziția 67, din patrimoniul autorului lor D.C.I.

Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2006, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să emită dispoziție prin care să le acorde despăgubiri pentru imobilul expropriat de stat.

Prin sentința civilă nr. 858 din 21 iunie 2006, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, reinvestit cu soluționarea litigiului prin decizia civilă nr. 2169 din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a admis cererea și a obligat pârâtul să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării nr. 1554/2001.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că pârâtul avea, în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligația de a răspunde notificării în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau, după caz, a actelor doveditoare.

Instanța a constat că pârâtul, după înregistrarea notificării, nu a solicitat reclamanților suplimentarea probatoriilor, măsură de natură să justifice depășirea termenului, caz în care, indiferent de natura termenului de 60 de zile, este în culpă în ceea ce privește nesoluționarea notificării. Totodată, instanța a reținut că nu poate primi apărarea pârâtului potrivit căreia nu a soluționat notificarea întrucât reclamanții nu au depus o declarație expresă în sensul că nu mai au alte acte de depus, aspect care putea avea relevanță doar în contextul formei inițiale a legii, care prevedea un termen în care părțile puteau depune actele doveditoare, caz în care, în situația depunerii unei astfel de declarații, pârâtul putea trece la soluționarea notificării mai înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.

Prin decizia civilă nr. 163/A din 15 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București.

În motivarea deciziei instanța a reținut că prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, interpretare care corespunde și cerinței de asigurare a unui termen rezonabil de finalizare a procedurii declanșată de reclamanți, în sensul art. 6 CEDO, procedură care a fost inițiată în cursul anului 2001 și care a rămas nefinalizată de către pârât.

Instanța de apel a reținut că soluția se impune și în raport de dispozițiile art. 25.1 alin. (3) din H.G. 250/2007 invocate de apelant, dispoziții care trebuie interpretate în coroborare cu cele prevăzute de alin. (1), (2) și (4) din aceiași normă, anume în sensul că entitatea deținătoare are obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile și numai în situația în care găsește necesară suplimentarea probatoriului are obligația de a solicita persoanelor îndreptățite actele pe care le apreciază a-i fi necesare în vederea soluționării notificării.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia cât reclamanții nu i-au adus la cunoștință, odată cu depunerea notificării, faptul că nu ar mai avea și alte acte pe care să le depună în susținerea acesteia, în mod greșit instanțele de fond au reținut că termenul de 60 de zile, în care trebuia să soluționeze notificarea, ar fi început să curgă, respectiv că ar fi în culpă cu privire la nerespectarea obligației de a soluționa în termen legal notificarea.

Recurentul susține că interpretarea se impunea în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 23.1 din H.G. 498/2003.

Analizând critica formulată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Prin dispoziția art. 23.1. alin. (1) din H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 din H.G. 250/2007, prin care s-a abrogat H.G. nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Dispoziția se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) și (2), coroborate cu cele prevăzute de alin. (3), (4) și (5), rezultă că entitatea deținătoare, pentru a putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluționare a notificării, este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptățite faptul că pentru fundamentarea și emiterea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care Ie-a anexat notificării, și aceasta, persoană îndreptățită, fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi comunicat actele cu întârziere.

Or, în mod corect instanțele de fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au statuat că atâta timp cât, în cauza dedusă judecății, reclamanții au atașat notificării transmise pârâtului sub nr. 1554 din 18 aprilie 2001 actele de care înțelegeau să se folosească în dovedirea pretențiilor notificate și, atâta timp cât pârâtul, în urma analizei actelor doveditoare anexate notificării, nu a comunicat reclamaților, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, refuzul de soluționare a notificării este nejustificat.

În acest context al analizei, este de menționat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluționare a notificării nu a început să curgă întrucât reclamanții nu ar fi depus odată cu notificarea și o declarație prin care să precizeze că nu mai dețin alte probe, nu poate fi primită întrucât legea nu prevede o asemenea condiție. Mai mult, o astfel de declarație, potrivit dispozițiilor normelor metodologice mai sus arătate, este necesară numai în măsura în care, în prealabil, unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse odată cu notificarea, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, ipoteză care nu este dată în speța supusă analizei.

Așa fiind, cum hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii incidente, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

Cum recurentul a căzut în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligat să plătească intimaților 100 lei, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 163/A din 15 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă pe recurent să plătească intimaților 100 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2008.