Tax deductibility of employee transport costs and foreign contractual late-payment penalties under the 2004 Profit Tax Code

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 8 noiembrie 2005, reclamanta SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 168 din 28 septembrie 2005 emisă de A.N.A.F. și a Deciziei de impunere nr. 3572/2005 întocmită de D.G.F.P. a județului Timiș pentru suma de 912.136 lei, reprezentând impozit pe profit, dobânzi și penalități de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că nu datorează impozitul pe profit stabilit suplimentar în actele de control, prin refuzul pârâtelor de a admite la deducere cheltuielile cu transportul personalului la și de la locul de muncă și cheltuielile cu penalitățile achitate beneficiarilor externi în anul 2004, în baza contractelor încheiate cu aceștia.

Reclamanta a arătat că suma pentru transportul salariaților la și de la locul de muncă trebuia acceptată ca deductibilă integral la calculul impozitului pe profit, pentru că nu intră în baza de calcul a impozitului pe venitul salariatului și prin O.G. nr. 83/2004 s-a prevăzut expres că asemenea cheltuieli sunt deductibile nelimitat.

Referitor la penalitățile de întârziere plătite unei persoane juridice străine în baza unui contract comercial, reclamanta a susținut că pârâtele au aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) alin. (1) din Legea nr. 571/2003, deși erau incidente prevederile alin. (2) al aceluiași text de lege și conform cărora, cheltuielile respective sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 220 din 21 iunie 2006, prin care a admis acțiunea, a anulat parțial Decizia nr. 168 din 28 septembrie 2005 și Decizia de impunere fiscală nr. 3572/2005 emise de pârâte și a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 912.136 lei, reprezentând impozit pe profit, dobânzi și penalități de întârziere aferente, calculate suplimentar.

Hotărând astfel, Instanța de Fond a reținut că sunt deductibile cheltuielile în sumă de 2.154.902 lei efectuate în anul 2004 cu transportul salariaților de la și la locul de muncă și cheltuielile în sumă de 968.982 lei, reprezentând penalitățile achitate partenerilor externi în anul 2004 în baza unui contract comercial.

Pe baza concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, Instanța de Fond a considerat că aceste cheltuieli sunt deductibile conform art. 21 alin. (3) lit. c) și alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu motivarea că cheltuielile cu transportul salariaților sunt cheltuieli de exploatare cu deductibilitate nelimitată, fiind efectuate în scopul obținerii de venituri, iar penalitățile de întârziere plătite partenerului italian sunt admise la deducere în baza Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Italia, ratificată prin Decretul nr. 82/1977.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a județului Timiș, în nume propriu și în numele A.N.A.F., solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.

În primul motiv de recurs, s-a invocat nulitatea raportului de expertiză contabilă în baza art. 208 alin. (2) C. proc. civ. și s-a solicitat trimiterea spre rejudecare la aceeași Instanță, cu motivarea că pârâții nu au fost citați pentru efectuarea expertizei și le-a fost încălcat dreptul la apărare.

Pe fondul cauzei, recurenții au susținut că Instanța de Fond a interpretat și aplicat greșit legea, considerând că nu există temei legal pentru admiterea la deducere a cheltuielilor de transport și a penalităților de întârziere plătite de intimată în anul 2004. Cu privire la suma de 538.726 lei, reprezentând impozit pe profit cu accesoriile aferente, s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, conform cărora cheltuielile cu transportul salariaților la și de la locul de muncă pot fi deduse în limita unei cote de până la 2% aplicată asupra fondului de salarii. În privința sumei de 242.245 lei, reprezentând impozit pe profit, cu dobânzile și penalitățile aferente, recurenții au susținut că Instanța de Fond a interpretat eronat dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din C. fisc., deoarece pentru penalitățile de întârziere plătite firmei italiene în baza contractului încheiat cu intimata, nu sunt aplicabile prevederile Convenției bilaterale pentru evitarea dublei impuneri.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:

Nulitatea raportului de expertiză contabilă a fost neîntemeiat invocată de recurenți, dat fiind că la Instanța de Fond nu s-a solicitat refacerea expertizei pentru încălcarea dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ. și la primul termen după depunerea raportului de expertiză, s-au depus obiecțiuni formulate numai cu privire la fondul pricinii.

De asemenea, recurenții au susținut neîntemeiat că le-a fost încălcat dreptul la apărare, constatându-se că și-au exercitat drepturile procesuale și au depus obiecțiuni la raportul de expertiză și li s-au comunicat concluziile expertului pentru fiecare din obiectivele și obiecțiunile încuviințate de Instanța de Fond.

Criticile formulate de recurenți pe fondul cauzei sunt întemeiate, constatându-se că este nelegală și netemeinică hotărârea de anulare parțială a actelor administrativ fiscale întocmite de recurenții - pârâți.

În ceea ce privește nerecunoașterea la deducere a cheltuielilor cu transportul personalului la și de la locul de muncă aferente anului 2004, recurenții au aplicat corect dispozițiile art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora au deductibilitate limitată și anume, în limita unei cote de până la 2% asupra fondului de salarii, cheltuielile sociale, din care fac parte și cheltuielile reprezentând transportul la și de la locul de muncă al salariaților.

Instanța de Fond a considerat neîntemeiat că nu sunt aplicabile în cauză aceste prevederi legale și a dat o altă calificare juridică pentru cheltuielile de transport, fără a exista un temei legal pentru schimbarea regimului fiscal al acestora.

Astfel, cheltuielile cu transportul la și de la locul de muncă al salariaților au fost prevăzute expres în art. 21 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 ca reprezentând cheltuieli sociale cu deductibilitate limitată și în mod nelegal au fost asimilate de Instanța de Fond cu cheltuielile de exploatare, cu deductibilitate nelimitată.

Argumentul expertului contabil că asemenea cheltuieli sunt efectuate în scopul obținerii de venituri a fost greșit însușit de Instanța de Fond, întrucât nu avea relevanță față de dispozițiile legale exprese referitoare atât la încadrarea cheltuielilor de transport în categoria cheltuielilor sociale, cât și la deductibilitatea lor limitată pentru anul 2004.

Modificarea adusă acestor dispoziții legale prin O.G. nr. 83/2004, în sensul că nu mai sunt incluse în categoria cheltuielilor cu deductibilitate limitată cheltuielile de transport la și de la locul de muncă al salariaților, a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2005 și nu este aplicabilă perioadei care a făcut obiectul controlului finalizat prin actele administrative contestate în cauză.

În ceea ce privește cheltuielile cu penalitățile plătite de societatea intimată în baza contractului încheiat cu partenerul italian, recurenții - pârâți au aplicat corect dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora penalitățile sau majorările datorate în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane juridice nerezidente în România sunt cheltuieli nedeductibile.

Instanța de Fond a considerat că aceste cheltuieli sunt deductibile conform art. 21 alin. (3) lit. b), art. 23 din C. fisc. și Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată între România și Italia, deși nici una din aceste dispoziții legale nu a fost invocată prin acțiune și nu reglementează situația penalităților de întârziere, sub aspectul deducerii lor la calculul impozitului pe profit.

Și în acest caz, Instanța de Fond a preluat fără temei concluziile expertizei contabile, fără a observa că expertul a avut în vedere regimul juridic al dobânzilor, confirmând că prevederile legale analizate nu se referă la penalitățile de întârziere datorate în baza unui contract comercial încheiat cu o persoană juridică nerezidentă.

În consecință, Instanța de Fond a înlăturat neîntemeiat aplicarea dispozițiilor legale reținute în actele de control, deși acestea au reglementat expres caracterul nedeductibil al cheltuielilor reprezentând penalități de întârziere, de natura celor plătite de intimată partenerului italian.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea Instanței de Fond și pe fond, va respinge acțiunea formulată de SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare, județul Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.G.F.P. a județului Timiș în nume propriu și în numele și reprezentarea A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 220 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea formulată de SC Z.I.R. SRL Sânnicolaul Mare, județul Timiș.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2007.