Property certificate annulment claim time-barred; appeal upheld as unfounded

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 31 octombrie 2005, reclamanta T.E.L. a înregistrat pe rolul Curții de Apel București o acțiune în contencios administrativ, formulată în nume propriu și ca mandatară pentru mătușa sa A.L., în contradictoriu cu M.E.C. și cu SC A SA (acesta din urmă fiind citat în cauză în calitate de pârât începând cu data de 14 decembrie 2005) solicitând anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 23 august 1993, respectiv pentru suprafața de 1490,77 m2, emis pentru societatea SC A SA.

Reclamanta a precizat că această suprafață de teren a fost nelegal atribuită SC A SA, întrucât a aparținut bunicilor săi și nu a intrat niciodată în patrimoniul statului, indicând totodată că la data de 16 noiembrie 2004 s-a adresat M.E.C. pentru anularea actului de proprietate, însă prin adresa din 26 noiembrie 2004 i s-a comunicat că autoritatea emitentă nu mai poate revoca certificatul emis intrat în circuitul civil, fiind necesară sesizarea Instanței judecătorești.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 816 din 5 aprilie 2006, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei procedurii administrative prealabile în ceea ce privește acțiunea reclamantei invocată de pârâți, dar a admis excepția prescripției invocată de pârâta SC A SA și drept urmare a constatat prescrisă acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel Instanța de Fond a reținut că reclamanta a introdus acțiunea de față cu depășirea termenului legal de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care după ce a primit răspuns la plângerea sa prealabilă, la data de 26 noiembrie 2004, s-a adresat Instanței de judecată la data de 31 octombrie 2005, termenul de 6 luni, calificat de lege ca fiind un termen de prescripție împlinindu-se la data de 26 iunie 2005.

În fine, Instanța de Fond a mai reținut și împrejurarea că reclamantei nu îi este aplicabilă nici ipoteza prevăzută de art. 11 alin. (2) teza ultimă, respectiv introducerea acțiunii nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actului, chiar luând în considerare data la care a luat aceasta cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtului SC A SA, în anul 1993.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs reclamanta T.E.L. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele dezvoltate, recurenta - reclamantă a arătat că în mod greșit Instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, fără a analiza susținerile sale și ignorând împrejurarea că a cunoscut abia la data de 8 noiembrie 2004 despre existența actului contestat, încadrându-se astfel în termenul de 1 an calculat de la această dată, în ceea ce privește formularea acțiunii în contencios administrativ la data de 31 octombrie 2005.

Reclamanta - recurentă a mai susținut că întrucât a efectuat procedura prealabilă în raport de prevederile Legii nr. 29/1990, anterior intrării în vigoare a noii legi nr. 554/2004, nu sunt în cauză aplicabile termenele și condițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 la care Instanța de Fond a făcut referire, ceea ce implicit înseamnă că în nici un caz acțiunea sa nu poate fi considerată prescrisă.

Totodată, recurenta a apreciat ca fiind inadmisibilă invocarea excepției prescripției dreptului la acțiune de o entitate care nu este titularul dreptului, arătând că SC A SA este doar un beneficiar, dreptul de a ridica excepția amintită revenindu-i numai M.E.C., ca entitate ce a emis actul a cărui anulare se solicită.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând cauza de față în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. și prin prisma criticilor recurentei, reține că acestea nu sunt întemeiate și că hotărârea pronunțată de Instanța de Fond este corectă, astfel că urmează a fi menținută, în sensul și pentru considerațiunile prezentate în cele ce urmează.

Legea nr. 554/2004, ca și actul normativ anterior, respectiv Legea nr. 29/1990, reglementează, în tradiția legislației românești, recursul administrativ prealabil obligatoriu, în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, cum este acțiunea de față.

Împrejurarea că procedura prealabilă s-a efectuat în conformitate cu prevederile Legii nr. 29/1990, în vigoare la acel moment, nu atrage însă inaplicabilitatea legii noi apărute, nr. 554/2004, în vigoare cu începere de la data de 6 ianuarie 2005, câtă vreme prevederile art. 27 din acest din urmă act normativ stipulează fără echivoc că numai cauzele aflate pe rolul Instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, adică numai cele înregistrate anterior datei de 6 ianuarie 2005, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării Instanței, ceea ce nu este însă cazul acțiunii de față, înregistrată ulterior, la data de 31 octombrie 2005. Așa fiind, nu sunt întemeiate criticile recurentei vizând legea aplicabilă cauzei, corect determinată de altfel de Instanța de Fond.

De altfel, în raport de succesiunea legilor în timp, strict pe această critică formulată, este de menționat că pentru recurenta – reclamantă, Legea nouă nr. 554/2004 reprezintă reglementarea mai favorabilă întrucât potrivit art. 11 din acest act normativ cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se poate introduce în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, față de reglementarea anterioară, care în art. 5 din Legea nr. 29/1990, prevedea simetric un termen mai mic de numai 30 de zile de la comunicarea soluției la plângerea prealabilă.

Față de cele arătate rezultă așadar că Instanța de Fond, în mod corect făcând aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a reținut că acțiunea recurentei – reclamante introdusă la data de 31 octombrie 2005 cu depășirea termenului de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă la 26 noiembrie 2004 este prescrisă, termenul de 6 luni fiind în mod expres calificat de lege ca termen de prescripție. Totodată corect s-a admis excepția invocată de beneficiarul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, contrar celor susținute de recurentă, fiind evident interesul acestei entități citate în cauză precum și legitimarea sa procesuală.

În fine Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile recurentei - reclamante și în raport de prevederile art. 7 alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004. În acest text de lege se menționează expres că este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință pe orice cale de existența acestuia, însă în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7), respectiv nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, și acest termen fiind calificat expres ca termen de prescripție.

Aceste prevederi chiar dacă nu au directă aplicabilitate în cauză demonstrează că în reglementarea Legii nr. 554/2004 data menționată de recurenta - reclamantă ca fiind cea la care a luat cunoștință de existența actului poate fi luată în calcul numai prin raportare la termenul de 6 luni de la data emiterii actului atacat.

Pentru toate cele învederate, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de T.E.L. împotriva sentinței civile nr. 816 din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 februarie 2007.