Ethnic displacement compensation eligibility under Law 189/2000 and witness testimony sufficiency for proving forced migration motives

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 31 ianuarie 2007, reclamanta B.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P.C., anularea Hotărârii nr. 20860 din 24 ianuarie 2007 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivare acțiunii, reclamanta a arătat că, în mod eronat, prin hotărârea atacată, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor compensatorii prevăzute de actul normativ indicat, deși a dovedit că, în luna noiembrie 1940, împreună cu familia s-au refugiat din localitatea de domiciliu, Iară, în Cluj, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate de autoritățile române asupra etnicilor maghiari din Ardealul de Sud.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 139/2007 din 6 martie 2007, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat pe perioada 26 noiembrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 august 2006.

Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu probele administrate și cu prevederile art. 2 din Normele de aplicare a prevederilor O.G. nr. 105/1999.

Împotriva sus menționatei sentințe a declarat recurs, în termen legal pârâta C.J.P.C.

Recurenta a susținut că intimata - reclamantă nu este îndreptățită la stabilirea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, întrucât localitatea de unde s-a mutat aceasta împreună cu familia aparținea teritoriului României și nu celui aflat sub ocupație, ceea ce exclude posibilitatea ca motivul plecării să fi fost persecuția etnică.

S-a mai arătat că declarațiile martorilor nu pot constitui unic temei al admiterii acțiunii, acestea fiind în contradicție cu lucrări istorice de specialitate cu privire la acel moment istoric.

Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin persoană strămutată în altă localitate, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999 se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".

În mod eronat susține că reclamanta nu s-ar afla în această situație. Astfel, din declarația autentică a martorilor N.F. și N.M., rezultă că s-a făcut dovada, în condițiile art. 4 din H.G. nr. 127/200, că, împreună cu familia, intimata s-a refugiat din comuna Iară în localitatea Cluj, din motive etnice.

În consecință, fată de dovezile de la dosar, se retine că sentința este legală și temeinică și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C.J.P.C. împotriva sentinței civile nr. 139 din 6 martie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2007.