Time-barred challenge to public servant dismissal: one-year deadline runs from issuance, not communication of administrative act

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2400 din 18 octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității introducerii acțiunii și a respins, ca tardiv introdusă, acțiunea formulată de reclamantul D.L.R. în contradictoriu cu pârâta A.S.G.

În motivarea sentinței civile pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, aspectele ce vor fi arătate în continuare.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 31 ianuarie 2006, reclamantul D.L.R. a chemat în judecată A.S.G. solicitând anularea Ordinului din 19 februarie 2004 emis de pârâtă prin care a fost destituit din funcția publică de expert principal și radierea mențiunilor înscrise în carnetul de muncă. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că actul administrativ contestat i-a fost comunicat la data de 28 ianuarie 2005, iar sancțiunea disciplinară ce i-a fost aplicată prin ordin este nelegală, întrucât nu a fost efectuată audierea prealabilă, nu a fost efectuată cercetarea prealabilă, nu s-a întrunit comisia de disciplină și nu au fost întocmite celelalte înscrisuri prevăzute de lege. Reclamantul consideră că motivul destituirii sale din funcție și anume plecarea sa la bursă în interes de serviciu, nu constituie o abatere disciplinară în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, ceea ce face ca actul atacat să fie nelegal.

Curtea de Apel a reținut că, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamantul a introdus acțiunea cu nerespectarea termenului de decădere de un an, întrucât ordinul contestat a fost emis la data de 19 februarie 2004, a fost comunicat petentului la data de 28 ianuarie 2005 și acțiunea în justiție a fost introdusă la data de 31 ianuarie 2006.

Împotriva sentinței civile nr. 2400 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul D.L.R., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul susține că în perioada 25 ianuarie 2004 - 22 ianuarie 2005 s-a aflat în Italia, la studii, fiind beneficiarul unei burse finanțate din fonduri PHARE, ordinul emis în această perioadă, la data de 9 februarie 2004, i-a fost comunicat abia la 28 ianuarie 2005. în urma contestației formulate la data de 4 februarie 2005 intimata, sesizând abuzul, a făcut demersuri în vederea remedierii situației. Ca răspuns, a fost emisă adresa din 27 ianuarie 2006 prin care s-a recunoscut că destituirea recurentului a fost abuzivă, fără însă a se revoca ordinul în discuție.

Instanța de Fond, arată recurentul, nu a observat că demersul judiciar a fost inițiat în termenul de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă și în termenul de un an de la data la care i s-a adus la cunoștință ordinul. Consideră că Legea nr. 554/2004 a fost aplicată greșit, limitându-i-se nepermis accesul la justiție.

În recurs intimata - pârâtă A.S.G. nu a formulat întâmpinare.

Examinând sentința prin prisma recursului declarat, Înalta Curte constată:

Prin Ordinul din 9 februarie 2004 emis de Președintele A.S.G., în temeiul art. 70 alin. (2) lit. j) din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, respectiv al art. 90 alin. (5) lit. a) și art. 941 din aceeași lege, în forma în vigoare la epoca respectivă, recurentul - reclamant a fost destituit din funcția publică de expert principal în cadrul Direcției de comunicare instituțională și mass - media.

Cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 ianuarie 2006 a fost soluționată legal, pe cale de excepție, reținându-se că potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ termenul limită, de decădere, de un an de la data emiterii actului atacat, a fost depășit.

Este, astfel, nerelevantă susținerea recurentului în sensul că a formulat plângerea prealabilă în termenul de 30 de zile de la comunicarea care s-a realizat din motive obiective (fiind plecat din țară) abia la data de 28 ianuarie 2005, respectiv la data de 4 februarie 2005 și că, ulterior, a așteptat un an, până la data de 27 ianuarie 2006 când a primit în mod oficial răspunsul, atâta vreme cât legiuitorul a stabilit termenul de un an prin raportare la data emiterii actului, iar nu la data comunicării acestuia.

În plus, recurentul invocă prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 atunci când arată că a formulat acțiunea în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului, eludând litera b) a aceluiași articol, potrivit cu care, în cazul în care autoritatea nu răspunde în termenul de 30 de zile (potrivit art. 7 alin. (4) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeași lege), cererea de chemare în judecată se introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii, fără a depăși termenul de un an.

În acest context, chiar dacă ar fi avut așteptări legitime în sensul rezolvării favorabile a contestației sale, recurentul a depășit nerezonabil termenul de 6 luni, anterior menționat, neexistând nici un temei legal pentru a considera că cererea de chemare în judecată este formulată în termen.

Cu alte cuvinte soluția Instanței de Fond rămâne legală și dacă se primește punctul de vedere al recurentului în sensul calculării termenelor de la comunicarea actului, iar nu de la emiterea acestuia.

În fine, acțiunea formulată de recurentul - reclamant mai era tardivă și dintr-un alt punct de vedere.

Potrivit art. 89 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, modificată și completată, în forma în vigoare atât la data emiterii ordinului atacat, cât și la data introducerii cererii de chemare în judecată (textul a fost modificat abia ulterior, prin Legea nr. 251 din 23 iunie 2006): „în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere Instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare”.

Și ordinul atacat, la articolul 2, conține o dispoziție similară.

Rezultă astfel că demersul judiciar trebuia inițiat în termen de 30 de zile, calculat de la data de 28 ianuarie 2005, când, necontestat, actul administrativ i-a fost comunicat recurentului - reclamant, întrucât procedura prealabilă reglementată de legea contenciosului administrativ nu era necesară.

Pentru toate aceste considerente, constatând, în acord cu jurisprudența constantă a C.E.D.O. în privința art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului a libertăților fundamentale, că stabilirea unor termene și condiții pentru valorificarea unor drepturi nu constituie în sine o limitare a accesului la justiție și că recurentul - reclamant a avut posibilitatea efectivă a declanșării unui control de legalitate a actului administrativ dar nu a putut-o obține din motive care îi sunt imputabile, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.L.R. împotriva sentinței civile nr. 2400 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2007.