Inadmissibility of punitive damages for non-performance of personal obligations to do under amended civil procedure code

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 211 din 13 februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.M., dispunând obligarea pârâtei Primăria Municipiului București de a se pronunța prin dispoziție motivată asupra cererii din notificarea nr. 2337/2001 și de a plăti daune cominatorii de 200.000 lei pe zi, de la data rămânerii definitive a hotărârii, în caz de neîndeplinire a obligației.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului formulat de Municipiul București, potrivit deciziei civile nr. 431/A din 21 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a adopta această soluție, instanțele anterioare au avut în vedere dispozițiile exprese ale art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, reținând că, deși termenul de 60 de zile prevăzut de textul art. 23 alin. (1) este un termen de recomandare, această calificare nu poate amâna sine die soluționarea notificării, deoarece s-ar abdica de la spiritul legii și de la principiul interpretării acestuia în favoarea persoanelor îndreptățite. Procedura notificării este legată în mod necesar de exercitarea unui drept subiectiv, având caracter obligatoriu, temporizarea acestuia deschizând celui vătămat accesul la justiția civilă pentru a impune finalizarea ei.

Referitor la capătul de cerere privind daunele cominatorii, s-a reținut că obligația stabilită în sarcina pârâtei, obligație pur personală, nu poate fi executată silit și că admisibilitatea daunelor cominatorii a fost stabilită prin Decizia nr. XX/2005 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva deciziei pronunțată în faza procesuală a apelului a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apelantul-pârât Municipiul București, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

- Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare poate avea două date de referință: data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.

Reclamantul nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei precizări în sensul stabilit de Normele metodologice (H.G. nr. 498/2003), situație în care termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

- Cu privire la acordarea daunelor cominatorii recurentul precizează că pentru situația dată reclamantul poate uza doar de calea prevăzută de art. 5803 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că prima critică nu este întemeiată.

Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2004, republicată, instituie în termeni imperativi obligația entității investite cu soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii, de a se pronunța prin decizie/dispoziție motivată asupra notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia.

Pe tot parcursul procesului, recurentul nu a demonstrat că pentru soluționarea notificării ar fi fost necesar ca reclamantul să depună acte doveditoare suplimentare și că i-ar fi adus la cunoștință acest fapt.

Obligația cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă s-ar admite că termenul de 60 de zile prescris de lege ar fi unul de recomandare, nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreționară a unității deținătoare a imobilului solicitat, astfel încât nesocotirea acesteia deschide persoanei îndreptățite (titularului notificării) accesul la justiție pentru a solicita instanțelor judecătorești pronunțarea unei hotărâri de obligare a unității deținătoare la soluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, conform dispozițiilor art. 1073 C. civ., art. 21 din Constituție, prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Recursul este fondat în limitele celui de-al doilea motiv invocat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea soluției privind obligarea pârâtului chemat în judecată la plata de daune cominatorii pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a sentinței și executarea obligației de a face (intuitu personae) stabilită în sarcina pârâtului, instanțele anterioare au făcut trimitere la Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general, a stabilit că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile prevăzută de art. 5803 C. proc. civ.

Instanțele anterioare au ignorat însă dispozițiile modificatoare aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006.

În actuala reglementare, art. 5803 C. proc. civ., respectiv alin. (5) al acestui articol, introdus prin Legea nr. 4459/2006 (ulterior pronunțării deciziei în interesul legii), prevede în mod expres că pentru neexecutarea obligațiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite prin alte persoane decât debitorii „nu se pot acorda daune cominatorii”.

Astfel, pe calea unei norme legale cu caracter interpretativ, care a făcut ca decizia dată în interesul legii să cadă în desuetudine, se prevede în mod expres, în termeni clari, nesusceptibili de interpretări diferite, că unicul mijloc de constrângere al debitorului unei obligații personale de a face îl constituie amenda civilă reglementată de art. 5803 C. proc. civ., aplicabilă exclusiv în faza procesuală a executării silite.

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.civ., Curtea urmează să admită recursul, să modifice decizia atacată, să admită apelul pârâtului și să schimbe în parte sentința, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea la plata daunelor cominatorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 431/A din 21 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de pârât și schimbă în parte sentința nr. 211 din 13 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Înlătură dispoziția privind obligarea la plata de daune cominatorii a pârâtului.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.