Scope of Ministry of Health's authority to regulate medical expense vouchers versus exclusive competence of Finance Ministry over accounting documents

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1414 din 13 iunie 2006 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantul C.M.R. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, privind anularea Ordinului nr. 1100 din 14 octombrie 2005 emis de pârât.

În motivarea sentinței se reține că prin art. 1 din ordinul menționat, publicat în M. Of. Partea I, nr. 1114 din 9 decembrie 2005 s-a prevăzut că începând cu data de 1 ianuarie 2006 unitățile sanitare publice și cabinetele medicale înființate potrivit O.G. nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, vor elibera un decont de cheltuieli pacienților, pentru valoarea serviciilor medicale acordate. Acest ordin a fost emis, astfel cum rezultă din preambulul acestuia, în baza prevederilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 168/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează că Ministerul Sănătății elaborează reglementările specifice domeniului sanitar.

Instanța de fond a argumentat că acest decont se referă la servicii publice medicale oferite de unități sanitare, astfel că nu este un document strict contabil, ci și unul medical, iar potrivit art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilității, societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele de cercetare – dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit acestei legi și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității. Totodată, competența generală a Ministerului Finanțelor Publice de a emite norme și reglementări în domeniul contabilității nu exclude competența celorlalte ministere de a emite reglementări specifice domeniului pe care îl reglementează, iar potrivit art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 124/1998 controlul privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, indiferent de forma de organizare, se exercită de Ministerul Sănătății și de C.M.R.

De asemenea, instanța de fond a motivat că acest ordin este în concordanță și cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, în sensul că prin decontul menționat se obține o informație directă de la prestator, privind costul serviciilor medicale efectuate, felul și numărul acestora.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul C.M.R., susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

Ministerul Sănătății, emitentul Ordinului nr. 1100/2005 și-a depășit competențele legale, neavând atribuția de a emite reglementări privind documentele financiar – contabile, singura instituție competentă în acest sens fiind Ministerul Finanțelor Publice; recurentul precizează că nici actuala lege privind reforma în domeniul sanitar, Legea nr. 95/2006 nu atribuie Ministerului Sănătății competența de a emite reglementări cu caracter financiar – contabil.

Se mai susține de către recurent că în mod greșit instanța a calificat decontul de cheltuieli, impus prin ordinul contestat, ca fiind un document cu caracter medical, pe considerentul că este emis de o unitate medicală, acesta fiind în realitate un document financiar – contabil, de evidențiere a unor costuri.

În consecință, recurentul solicită modificarea în tot a sentinței atacate și anularea ordinului emis de pârât ca fiind nelegal.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond și motivele de recurs invocate, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut în mod corect că Ordinul nr. 1100/2005 privind introducerea decontului de cheltuieli ce se eliberează pacientului pentru serviciile medicale primite este un act normativ legal emis, în conformitate cu normele cu putere de lege și actele cu forță juridică superioară, aplicabile în domeniu.

Astfel, art. 4 din Legea nr. 82/1991 a contabilității stabilește competența generală a Ministerului Finanțelor Publice de a emite norme și reglementări în domeniul contabilității, fără a exclude competența ministerelor de resort, de a elabora reglementări detaliate, în domeniile specifice de activitate.

Imposibilitatea exceptării unităților sanitare de la aplicarea normelor contabile generale, adaptate la specificul activității acestora rezultă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 82/1991: „Societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare – dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității”.

Prin H.G. nr. 24/2004 pentru acordarea încrederii Guvernului, la Cap. 8 se prevede „obligativitatea evidențierii cheltuielilor efectuate pentru fiecare pacient, pentru toate actele medicale”, iar art. 89 din O.G. nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate prevede atribuția Ministerului Sănătății de a asigura, de a răspunde, coordona și controla, după caz, organizarea activității de asistență medicală care se acordă prin unitățile sanitare publice și private; totodată H.G. nr. 168/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății prevede la art. 2 lit. d) atribuția acestuia de a elabora reglementările specifice domeniului sanitar.

Rezultă astfel că motivul de recurs invocat de recurent, privind necompetența Ministerului Sănătății de a emite ordinul atacat este neîntemeiat, iar în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul C.M.R., împotriva sentinței civile nr. 1414 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2007.