Inadmissibility of civil ownership claim where Law no. 10/2001 provides exclusive reparation procedure for nationalized properties

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 octombrie 2005 reclamanții A.A.G., M.D.S., A.R.M. și O.C.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate inexistența drepturilor reale și personale ale statului decurgând din aplicarea greșită Legii nr. 119/1948 asupra „Fabricilor M. S.A.”, fostă „Frații M și G.A.” și, totodată, să constate existența creanțelor reclamanților, în calitate de succesori ai acționarilor inițiali la această societate, corespunzătoare unui procent de 99,97% din totalul acțiunilor.

Prin sentința civilă nr. 681 din 2 iunie 2006 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, cu următoarea motivare:

Reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în constatare, care este inadmisibilă conform art. 111 C. proc. civ., deoarece aceștia au la îndemână o procedură specială de realizare a dreptului pretins, și anume procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În art.2 al acestei legi sunt definite ca imobilele preluate abuziv și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948, iar în conformitate cu art. 4 alin. (2) și 3 alin. (1) lit. b) sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prevăzute de această lege moștenitorii persoanelor fizice asociați ai persoanelor juridice care dețineau imobile și alte active în proprietate la data preluării lor în mod abuziv.

Rezultă, așadar, că valorificarea drepturilor pe care le pretind reclamații se face în condițiile Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație, procedura administrativă prevăzută de aceasta fiind supusă controlului judecătoresc conform art. 26 alin. (3) din lege.

Prin decizia civilă nr. 134 din 6 martie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Cum printr-o lege specială s-a instituit o anume procedură de acordare a despăgubirilor persoanelor îndreptățite, în mod corect tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Calitatea de persoană îndreptățită, caracterul abuziv al preluării acțiunilor și acordarea despăgubirilor se stabilesc de către unitățile deținătoare, iar instanța poate analiza dispoziția emitentei ori refuzul acesteia de a soluționa notificarea în cadrul contestației reglementate de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În drept, curtea a mai reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 111 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, invocând următoarele motive:

1. Instanța invocă despăgubiri civile conform art. 3 lit. b) alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, dar art. 18 din aceasta exceptează de la plata despăgubirilor civile atunci când acționarii unei persoane juridice sunt membrii aceleiași familii, legea prevăzând numai restituirea în natură.

2. Instanța nu se poate încadra decât în limitele art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În speță, greșit a reținut prima instanță că reclamanții nu au parcurs procedura administrativă, atâta vreme cât ei au intentat notificarea în termenul legal și nu au primit nicio ofertă de restituire în echivalent.

3. Greșit au fost aplicate dispozițiile art. 111 C. proc. civ., deoarece ultimul punct al cererii de chemare în judecată se referă la o acțiune în realizare.

Reclamanții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și au depus la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri, copia notificării nr. 904 din 26 iunie 2001.

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

1. Ambele instanțe au reținut că pentru măsurile reparatorii la care reclamanții pretind că sunt îndreptățiți, ca urmare a preluării abuzive a fabricii la care autorii lor au fost acționari, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv acele prevederi legale care le permit realizarea dreptului, ceea ce face inadmisibilă acțiunea în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ.

Dacă reclamanții au dreptul la despăgubiri în echivalent sau numai la restituirea în natură imobilului în care a funcționat fabrica aceasta este o chestiune care poate fi soluționată în cadrul unei contestații introduse în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, în cazul emiterii unui răspuns nefavorabil de către entitatea juridică sesizată potrivit legii sau în absența unui răspuns formulat în termenul legal.

2. Critica potrivit căreia acțiunea a fost greșit respinsă deoarece reclamanții au formulat notificare nu poate fi primită.

În cazul în care, într-adevăr, reclamanții s-au adresat cu o notificare pentru a obține măsuri reparatorii prin echivalent, iar unitatea sesizată nu a soluționat-o în termenul prevăzut de lege, reclamanții au deschisă calea acțiunii în realizare, prin care să supună controlului judecătoresc legalitatea și temeinicia refuzului acesteia de a se pronunța asupra notificării, respectiv de a recunoaște reclamanților îndreptățirea la măsurile reparatorii solicitate.

Existența unei acțiuni în realizarea dreptului, respectiv contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 face inadmisibilă acțiune în realizare, ca acțiune subsidiară, conform art. 111 C. proc. civ., așa cum corect s-a stabilit în fazele procesuale anterioare.

3. Deși susțin că acțiunea lor cuprinde în final o cerere în realizarea dreptului, reclamanții recurenți nu arată care ar fi aceasta.

În realitate, acțiunea se referă la constatarea inexistenței unui drept al pârâtului și la constatarea existenței unui drept al reclamanților, ambele formulate în conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

În fine, faptul că pricina a fost soluționată în temeiul unei excepții procesuale, și nu pe fond, nu are semnificația interzicerii accesului reclamantei la justiție, garantat atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, nici tribunalul și nici curtea de apel nu au reținut că reclamanții nu au dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată pentru a statua asupra dreptului lor de a fi despăgubiți, ci doar că, pentru valorificarea unei asemenea pretenții, a fost adoptată o lege specială de reparație, ale cărei dispoziții nu pot fi eludate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, fiind dată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cum decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost numai formal indicate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.A.G., M.D.S., A.R.M. și O.C.I. împotriva deciziei nr. 134 din 6 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2007.