Restriction of EU free movement via national readmission law deemed incompatible with Directive 2004/38/CE

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul M.N., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 87 din 18 ianuarie 2007, Tribunalul Galați, secția a IV-a civilă, a respins cererea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

În cauză nu sunt incidente motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pentru a i se restricționa pârâtului dreptul la libertatea de circulație și de ședere.

În drept, tribunalul a ținut seama de dispozițiile Legii nr. 248/2005, de cele ale art. 14 (7A9) al Tratatului de la Roma, de cele ale art. 39-42 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și de cele ale art. 20 din Constituția României.

Prin decizia nr. 175 A din 8 mai 2007 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care constituie temeiul juridic invocat de reclamantă pentru restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului, prevăd că restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

În schimb, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, prevede limitativ numai trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor, situații referitoare la existența unor motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Norma internă, care prevede o categorie mai largă de situații în care limitarea dreptului poate fi dispusă, este astfel parțial incompatibilă cu norma comunitară și, cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în una din cele trei situații la care se referă norma comunitară, corect cererea sa a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta arată că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 3 octombrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante.

Măsura solicitată se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție și este în concordanță și cu art. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de lege.

Or, aceste reguli, sunt strict stabilite în Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și îndeplinească obligațiile legale ce le revin.

Nerespectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.

Astfel, măsura returnării dispusă de autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene, ceea ce impune luarea restricției față de pârât, în conformitate și cu Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005.

Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de dreptul comunitar și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări.

Prin urmare, criticile recurentei referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la liberă circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.

Ceea ce a mai reținut, în mod just, curtea de apel este faptul că, pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulație a unui cetățean, este necesar ca, în aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri, instanța să respecte și dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, adică să verifice dacă această măsură urmărește unul din scopurile de interes general prevăzute în pct. 3 al articolului.

Aceasta deoarece România a devenit la 1 ianuarie 2007 membră a Uniunii Europene și este obligată să aplice normele de drept comunitar, iar în măsura în care o normă de drept internă ar veni în contradicție cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.

Pentru acest considerent, în mod corect a reținut curtea de apel că simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 3 octombrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în statele Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unei situații extreme, necesară pentru limitarea dreptului.

Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 175/A din 8 mai 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2007.