Conflict between national readmission-based travel bans and EU free movement restrictions under Directive 2004/38/CE

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerul Administrației și Internelor a chemat în judecată pe pârâtul C.C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 17 august 2006, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu această țară, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006.

Tribunalul, prin sentința civilă nr. 105/C/2007 a respins cererea de chemare în judecată.

Sentința a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 94/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea.

Pentru a adopta această soluție, instanțele anterioare au reținut că din interpretarea art. 52 din Legea nr. 248/2005 rezultă că măsura instituită în condițiile art. 38 putea fi dispusă până la data aderării României la Uniunea Europeană.

După aderare, restrângerea libertății de circulație a cetățenilor români, deveniți conform art. 17 din Tratatul Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene, nu se poate face decât cu respectarea reglementărilor comunitare și anume a Directivei nr. 38/2004 și a Regulamentului 1612/1968, pentru motive ce țin de ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte.

În motivarea cererii de recurs, este reiterată situația de fapt, returnarea pârâtului din Franța în baza acordului de readmisie încheiat cu acest stat, se arată că art. 38 lit. a) din Lege nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006, că dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus unor limitări legale stabilite prin Legea nr. 248/2005 în concordanță cu documentele internaționale la care România este parte, art. 2 alin. (4) din Protocolul nr. 4 la CEDO; art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Se mai susține că art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu are o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie aplicate începând cu 1 ianuarie 2007.

Recursul nu este fondat.

La data pronunțării sentinței tribunalului și deciziei instanței de apel, la care reclamanta precizează a fi dispusă măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație în Franța, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului la liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă, contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. 2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța la data de 17 august 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 94/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.