Reparation claims for expropriated land: nature of notification and challenge deadlines as terms of peremption

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2006, reclamantul M.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul Câmpulung Moldovenesc prin primar anularea dispoziției nr. 31 din 9 ianuarie 2006 emisă de pârât și obligarea acestuia la restituirea imobilelor identificate prin parcelele funciare 332/2 și 332/3 cu destinația fânaț și grădină, precum și casa amplasată pe acest teren și un bazin, parcele aparținând C.F. 6537 a Comisiei cadastrale Câmpulung Moldovenesc.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că imobilele menționate au fost dobândite de bunicul său, Z.S., cu actul de vânzare-cumpărare nr. 3154 din 29 mai 1942, bunuri de care a fost deposedat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

A mai arătat că a aflat de existența acestor bunuri ca și a modalității de preluare foarte târziu, după decesul mamei sale, fiica proprietarului acestora, moment la care a formulat notificarea adresată pârâtului și soluționată prin dispoziția contestată în sensul respingerii sale ca tardivă.

A mai arătat că este inechitabil și nelegal ca prin Legea nr. 247/2005 să fie repuși în termen doar cei care revendică terenuri în temeiul Legii nr. 18/1991 și nu și cei care își revendică bunurile în temeiul Legii nr. 10/2001.

În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 1675 din 24 octombrie 2006 a Tribunalului Suceava a fost respinsă ca tardiv formulată contestația, reținându-se că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu mult peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situație ce privește și notificarea formulată de asemenea cu depășirea termenului prevăzut de art. 21 din aceeași lege.

Dispozițiile acestei hotărâri au fost confirmate prin decizia nr. 26 din 9 februarie 2007 a Curții de Apel Suceava, prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantului, reținându-se că în mod corect prima instanță a admis excepția tardivității formulării contestației, întrucât termenul prevăzut de dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10 /2001 este unul de decădere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, motivele căii de atac urmând fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul a susținut că termenul prevăzut de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere decât în situația acordării măsurilor reparatorii prin echivalent în modalitatea ofertei de despăgubire.

Cu referire la nerespectarea termenului de 6 luni de a depune notificarea, a învederat că prin Legea nr. 245/2005 a fost repus în termenul menționat, chiar dacă legea modificatoare nu conține o atare dispoziție, fiind inechitabil ca prelungirea termenului arătat să opereze în situația bunurilor reglementate de Legea nr. 18/1991, nu și a celor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Recursul nu este fondat, potrivit considerentelor ce succed:

Reclamantul a depus la data de 4 octombrie 2005 notificare pentru obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 21 în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Chiar dacă legea nu prevede în mod expres că termenul pentru depunerea notificării este unul de decădere, așa cum susține reclamantul, calificarea acestuia ca având natura menționată rezultă din exprimarea utilizată de legiuitor în alin. (5) al art. 22 ale legii.

Acest text prevede că nerespectarea termenului de 6 luni, astfel cum a fost prelungit, prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent.

Ca urmare, corect s-a reținut atât legalitatea măsurii dispuse de autoritatea administrativă privind respingerea notificării ca tardivă, cât și neoperarea unei repuneri în termenul menționat în baza Legii nr. 247/2005.

Cu referire la acest ultim aspect, se reține că Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, aduce o serie de modificări și completări Legii nr. 10/2001, evidențiate punctual în Titlul I al legii.

Aceste modificări nu se referă însă și la art. 21 din Legea nr. 10/2001, care prevede, așa cum s-a arătat, obligativitatea adresării notificării până la data de 14 februarie 2002, termen imperativ, nerespectat de reclamant, conduită ce atrage, cum temeinic s-a reținut, sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului subiectiv recunoscut de lege.

Rațiunea instituirii acestui termen ca fiind un termen de decădere, ca și neprelungirea sa prin dispozițiile legii modificatoare își are justificarea în preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de declanșare și finalizare a operațiunilor reglementate de legea de reparație și care, în caz contrar, în sensul celor arătate de reclamant, s-ar perpetua sine die, ceea ce nu ar fi admisibil.

Sunt de asemenea nefondate și criticile privind natura termenului reglementat de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în prezent art. 26 alin. (3) din lege.

Potrivit acestor dispoziții, în termen de 30 de zile de la comunicarea dispoziției motivate, persoana care se pretinde îndreptățită și care nu este mulțumită de conținutul acesteia, poate să o atace la instanța competentă.

Fiind un termen legal, care impune exercitarea căii de atac menționate în intervalul de timp arătat, acesta se constituie, cum temeinic au reținut instanțele și, în absența distincției relevate de recurent, într-un termen imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din exercițiul dreptului.

Aceasta pentru că interesul general dar și cel privat, reclamă soluționarea cu celeritate a procedurilor judiciare și restabilirea grabnică a drepturilor subiective încălcate sau nerecunoscute.

Ca urmare, față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 26 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 iunie 2007.