Mayor's denial annulled; restitution ordered for 45% nationalized building stake.

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiș la 7 martie 2005, reclamanta T.L.(L.) a formulat o contestație împotriva dispoziției nr. 482 din 3 februarie 2005 emisă de primarul municipiului Timișoara pentru anularea dispoziției și acordarea de despăgubiri bănești în cotă de 45 % din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. 710 Timișoara nr. top 88-89.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea SC V. SA, societate imobiliară în cadrul căreia M.D., bunicul său matern, părinții săi M.L. și C., precum și L.M. bunicul său patern au deținut acțiuni.

Imobilul a fost naționalizat în 1956 prin Decretul nr. 92/1950, naționalizare abuzivă, întrucât acesta a fost construit pentru nevoi familiale, asociația constituindu-se pentru a se putea lua credit de la bancă în vederea continuării și finalizării construcției.

Acțiunea a fost formulată și împotriva Consiliului local al municipiului Timișoara și a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 378/PI din 21 februarie 2006, a respins acțiunea.

În motivarea acestei soluții instanța de fond a reținut că prin dispoziția primarului municipiului Timișoara s-a respins notificarea reclamantei pentru că aceasta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, nedepunând în termen legal actele doveditoare.

Instanța a constatat că la data preluării, imobilul se afla în proprietatea SC V. SA I. dar că nu s-a probat de către contestatoare că antecesorii săi (părinții L.C. și L. mai dețineau la data preluării imobilului acțiuni la societatea amintită, asemenea dovezi existând numai pentru anii 1936 și 1948, dar nu și pentru momentul preluării, 1956.

S-a constatat astfel că reclamanta nu se încadrează în categoriile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 357/A din 16 octombrie 2006 a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis acțiunea reclamantei împotriva pârâtului primarul municipiului Timișoara. A fost anulată dispoziția nr. 482/2005 și a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să acorde reclamantei titluri de despăgubire pentru cota de 45 % din imobilul înscris în C.F. nr. 710 Timișoara.

Sentința Tribunalului Timiș a fost menținută cât privește respingerea acțiunii față de pârâtul Consiliul local Timișoara.

În motivarea acestei hotărâri instanța de apel a constatat, din amplul probatoriu administrat la instanța de fond și din completarea acestuia în faza apelului, că reclamanta a dovedit că este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut că antecesorii reclamantei (bunicul matern, bunicul patern și părinții săi) dețineau la momentul constituirii societății o cotă de 47,5 % din totalul acțiunilor, conform actului de constituire al societății și din tabloul acționarilor care, în 1945 apare schimbat, dar în care se regăsesc părinții reclamantei cu un procent de 45 % din acțiuni (conform borderoului Administrației Financiare Timiș Tarontal aflat la filele 37-40 din dosar). Aceeași configurație a acționarilor se regăsește în unele documente din 1948 (un convocator al adunării generale a acționarilor și un proces-verbal al comitetului de cenzori.

Instanța a constatat că nu s-au produs documente din care să rezulte că până la naționalizare, 1956 configurația acționarilor să se fi schimbat, fapt confirmat de doi martori audiați în instanța de apel.

S-a mai reținut caracterul abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, imobil construit cu destinație familiară și cu privire la care părinții reclamantei conform probelor administrate, au încercat să-l recupereze prin mai multe contestații adresate autorităților în 1956 și 1967.

Instanța de apel constatând noile reglementări introduse de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor, a admis acțiunea și a dispus ca primarul municipiului Timișoara să emită o nouă dispoziție prin care să acorde reclamantei (pentru care instanța a stabilit calitatea de persoană îndreptățită) despăgubiri pentru cota de 45 % din imobilul în litigiu, urmând ca dispoziția să fie înaintată în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara au declarat în termen legal recurs.

Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat soluția instanței de apel pentru că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului pretins, necompletând dosarul administrativ în termenul prevăzut de lege, respectiv până la 2 iulie 2003, termenul prevăzut de alin. (1) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 fiind de decădere și nu de recomandare. Recurenții au invocat în acest sens dispozițiile O.U.G. nr. 10/2003.

S-a reținut că instanța este chemată să se pronunțe asupra legalității dispoziției de soluționare a notificării în raport de actele pe care entitatea le-a avut la dispoziție până la momentul soluționării dosarului, deci actele trebuiau depuse la dosarul administrativ și nu la instanță.

Recurenții au mai criticat că greșit s-a pretins reclamantei să dovedească cu martori faptul că antecesorii săi au fost acționari ai societății comerciale și la momentul preluării imobilului de către Statul Român, înscrisurile depuse făcând dovada calității de acționari numai până în anul 1948.

În concluziile orale reclamanta prin avocat a invocat excepția nulității recursului, motivele invocate neîncadrându-se în nici unul din motivele expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. În subsidiar concluziile s-au referit la respingerea recursului ca nefondat.

Se constată că excepția nulității recursului este neîntemeiată și se va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor arătate de alin. (2) al acestui articol, care se referă la motivele de ordine publică care pot fi invocate și din oficiu.

De asemenea, alin. (3) al aceluiași articol prevede că judecarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Recursul declarat de pârâți la 4 decembrie 2006, în termenul de 15 zile prevăzut de lege de la data comunicării deciziei, curții de apel, 15 noiembrie 2006 (termen prelungit până în ziua de luni, 4 decembrie 2006) a fost motivat pe trei pagini.

Recurenții au indicat și temeiul de drept și au detaliat în cererea de recurs, motivele pentru care în accepția lor, hotărârea este nelegală și neîntemeiată.

Ca urmare sancțiunea nulității nu operează în cauză.

Pe fond analizăm motivele de recurs invocate în raport de decizia atacată și de probele administrate în cauză, se va respinge recursul pentru considerentele ce urmează.

Soluția instanței de apel este legală și temeinică. S-a constatat că reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, fiind succesoarea foștilor proprietari (acționari) și că aceștia dețineau acțiuni în procent de 45 % din imobilul preluat în mod abuziv de către Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, în cauză fiind incidente art. 2 alin. (4) lit. a), art. 4 și art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pentru revendicarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin notificare este prevăzut într-adevăr un termen de decădere de 6 luni, prelungit până la 14 februarie 2002 (art. 22 din lege), dar acest termen se referă numai la sesizarea instanțelor administrative abilitate de lege să rezolve notificarea.

Art. 23 din lege, redactat în termeni permisivi și nu imperativi care să implice vreo decădere prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate și după caz ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Legea nr. 10/2001 nu restricționează dreptul pretențiilor în a produce probe în calea de atac a contestației. Ca urmare, Codul de procedură civilă este aplicabil ca drept comun, iar în calea de atac ordinară, procedura civilă (în art. 295) îngăduie instanței să încuviințeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță precum și să administreze probe noi.

Cât privește titlul de proprietar și respectiv calitatea de acționar, al autorilor reclamantei la momentul preluării imobilului se constată că instanța în mod legal a apreciat ca dovedită această calitate în raport de înscrisurile depuse la dosar.

Împrejurarea că înscrisurile datează din 1936 și, respectiv 1948, dar nu s-au putut produce astfel de documente în 1956, la data preluării imobilului nu se poate traduce prin lipsa de probă cât privește dreptul de proprietate în persoana acționarilor.

Dacă pârâții pretind că autorii reclamantei la momentul preluării imobilului nu mai erau acționari, ori că alte persoane aveau această calitate, sarcina probei cădea în diligența lor, potrivit regulilor instituite de Codul civil cu privire la sarcina probei.

De altfel, Legea nr. 10/2001 în art. 24 arată în mod expres că în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Or, în actul de preluare este menționată societatea comercială pentru care reclamanta a prezentat acte și de la înființare și ulterior, acte necombătute prin alte probe, ci numai prin comentariile pârâților.

Ca urmare, nici această critică nu este întemeiată, neputând fi primită.

Se mai reține că pentru pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara instanța de fond a constatat lipsa calității procesuale pasive a acestuia, soluție confirmată și de instanța de apel.

Ca urmare, recursul formulat de această parte se va respinge și pentru acest motiv.

Se constată că cererea intimatei-reclamante de obligarea recurenților la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată este întemeiată, pretențiile fiind dovedite cu chitanța de depusă la dosar.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. vor fi obligați recurenții la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariu de avocat.

Pentru considerentele mai sus arătate și văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 357 A din 16 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5100 lei către intimata-reclamantă T.L. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2007.