Eligibility to purchase service housing: Distinction between vacation houses and residential housing under the statutory exclusion clause

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 83 din 26 mai 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, (investită în urma declinării competenței de către Tribunalul Harghita) s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul R.I., prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții U.M.B. și S.R.I. – U.M.M.C., anularea deciziei comisiei de verificare a legalității vânzării locuințelor de serviciu, comunicată acestuia prin adresa din 23 martie 2005, precum și anularea deciziei nr. 6 din 28 iunie 2005, a S.R.I., prin care s-a respins contestația administrativă formulată împotriva hotărârii comisiei.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, reclamantul, în conformitate cu prevederile Legii nr. 562/2004, a solicitat pârâtului S.R.I. – U.M.M.C., înstrăinarea către acesta a imobilului deținut în baza unui contract de închiriere, cu începere din 17 martie 1994, imobil situat în Miercurea Ciuc, precizând împrejurarea că deține în coproprietate o casă de odihnă în Băile Tușnad.

Prin adresa din 23 martie 2005 acesta a primit răspuns la solicitarea sa, în sensul că nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 562/2004, mai exact, că se află în situația prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din acest act normativ, deținând un imobil în coproprietate cu fiul său.

S-a mai reținut că împotriva acestei comunicări reclamantul a formulat contestație, care a fost soluționată prin decizia nr. 6 din 28 iunie 2005, în sensul respingerii.

În raport cu probatoriul administrat, instanța a constatat nefondată susținerea reclamantului potrivit căreia acesta nu ar fi deținut dreptul de proprietate asupra imobilelor tranzacționate, întrucât nu ar fi fost intabulate pe numele său, și lipsită de relevanță împrejurarea că imobilul la care reclamantul a făcut referire este deținut de acesta în coproprietate cu fiul său, apreciind totodată că actele atacate sunt legale, reclamantul aflându-se în situația prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004, respectiv acesta a deținut și deține în proprietate un alt imobil.

În termen legal și invocându-se în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împotriva sus amintitei sentința a declarat recurs reclamantul R.I.

Soluția Curții de Apel Târgu Mureș a fost criticată pe de o parte pentru că a fost pronunțată de o instanță necompetentă față de dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte pentru greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004.

Sub acest al doilea aspect, recurentul a subliniat că în raport de dispozițiile Legii nr. 562/2004 și cele ale Legii nr. 114/1996 apare ca nejustificat refuzul intimaților-pârâți de a-i vinde apartamentul situat în Miercurea Ciuc ce i-a fost repartizat ca locuință de serviciu în anul 1993. Deținerea în coproprietate a unei case se vacanță situată în Băile Tușnad (alături de fiul său) nu poate reprezenta un argument legal pentru exceptarea recurentului de la vânzarea locuinței de serviciu în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 562/2004.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție reține:

Motivul de recurs ce viza necompetența materială a Curții de Apel Târgu Mureș nu a mai fost susținut de către recurent așa cum rezultă din precizările orale ale avocatului său, precizări consemnate ca atare în practicaua prezentei decizii. De altfel în raport de obiectul acțiunii și de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea de Apel Târgu Mureș era competentă să soluționeze litigiul cu care a fost investită la 3 ianuarie 2006, prin declinare de competență de către Tribunalul Harghita (sentința civilă nr. 1517 din 22 noiembrie 2005).

În privința dezlegării date fondului pricinii, Înalta Curte de Casație și Justiție reține însă că aceasta este rezultatul interpretării eronate a probatoriului administrat și, în consecință a aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente.

Situația de fapt care rezultă din actele dosarului și confirmată de către intimatul-pârât S.R.I., prin întâmpinările formulate în fond și în recurs este următoarea:

Recurentul-reclamant, trecut în rezervă la 2 decembrie 1999, a beneficiat în anul 1994, în calitatea sa de cadru militar la U.M.M.C., de repartizare și folosința unei locuințe de serviciu situată în Miercurea Ciuc, locațiunea fiind reînnoită în anii 2000, 2003, 2004 și 2005.

Cererea privind cumpărarea acestui imobil în temeiul Legii nr. 562/2004 a fost respinsă atât de comisia de verificare a legalității vânzării locuințelor de serviciu din cadrul U.M.M.C. (prin decizia comunicată sub nr. 4080090 din 23 martie 2005) cât și de S.R.I. (prin decizia nr. 6 din 28 iunie 2005) din dosarul nr. 1983/2005 al Tribunalului Harghita, sub motivarea că reclamantul este coproprietarul unei case de vacanță situată în Băile Tușnad și că în anii 1995-1996 a adjudecat prin licitație publică două vile în Stațiunea Borsec, respectiv Băile Tușnad, pe care ulterior le-a înstrăinat.

Totodată intimatul S.R.I. a reținut că vânzarea nu este oportună deoarece reclamantul ocupă un spațiu excedentar (3 camere) în raport cu situația sa familială, în condițiile în care la nivelul unității există numeroase cereri formulate de cadrele în activitate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare: „poate cumpăra o singură locuință de serviciu titularul contractului de închiriere, dacă o deține în baza unui contract valabil încheiat”.

La alin. (2) al aceluiași articol sunt menționate persoanele care sunt exceptate de la vânzare (lit. a) și b)).

Încadrarea recurentului-reclamant la lit. b) a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 562/2004 este greșită.

Acest text legal privește „persoanele care au deținut ori dețin în proprietate, ele sau soțul, soția ori copii aflați în întreținere, o locuință proprietate personală care îndeplinește condițiile minimale prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996”.

Legea nr. 114/1996 prin art. 2 lit. h) și prin art. 2 lit. a) face distincție clară între termenii „casă de vacanță” și „locuință” astfel că aceste două noțiuni nu pot fi confundate și nu se pot substitui reciproc.

Față de prevederile legale enunțate și de contextul probator rezumat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în mod greșit instanța fondului a stabilit că recurentul-reclamant se află în ambele situații menționate în excepția de la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004.

În privința imobilelor ce au fost deținute de recurentul-reclamant și vândute ulterior chiar în cuprinsul procesului-verbal întocmit de S.R.I. cu ocazia declasificării din 22 februarie 2006 (dosar fond) se arată că acestea erau „case de vacanță” (vila din Băile Tușnad și vila din Stațiunea Borsec).

De asemenea, imobilul situat în Băile Tușnad deținut de către recurent în coproprietate, împreună cu R.C.D.C. - fiul său, este „casă de vacanță” și, deci, nu constituie „locuință” în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 114/1996 la care face trimitere expresă legiuitorul prin art. 2 alin. (2) lit. b) în forma în vigoare la data cererii de vânzare a locuinței de serviciu în temeiul Legii nr. 562/2004.

În condițiile în care se constată că actele contestate de recurent sunt nelegale, argumentul privind neoportunitatea vânzării invocat de intimatul S.R.I. nu va fi primit.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, același intimat a procedat în mod succesiv la reînnoirea contractului de închiriere pentru același spațiu de locuit din Miercurea Ciuc (ultima reînnoire făcându-se în anul 2005) observându-se doar cu ocazia solicitării de vânzare că ar fi vorba de un spațiu excedentar în raport cu situația familială a recurentului.

În raport de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis și sentința atacată va fi modificată în sensul admiterii acțiunii.

Ca urmare, în temeiul art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 actele administrative emise de pârâți și contestate de reclamant vor fi anulate.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și dovezile prezentate de recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de R.I., împotriva sentinței nr. 83 din 26 mai 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea.

Anulează decizia C.V.L.V.L.S. din cadrul U.M.M.C., comunicată reclamantului cu adresa din 23 martie 2005 și Decizia nr. 6 din 28 iunie 2005 a S.R.I.

Obligă intimatul să plătească 1.000 lei cheltuieli de judecată reclamantului.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2007.