Apportionment of fault in fatal road accident: concurrent liability for excessive speed, lane change violations, and failure to wear seatbelt
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by both the civil party and the defendant, upholding the Court of Appeal’s decision which had modified the first-instance judgment to assign a concurrent 70% fault to the defendant and 30% fault to the victim, thereby recalculating civil damages and maintaining a conditional four-month prison sentence for the crime of bodily injury through negligence. The dispute arose from a multi-impact road accident where the defendant, driving significantly above a restricted speed limit and failing to signal a lane change, rear-ended the victim’s vehicle, which subsequently rotated into opposing traffic and was struck by a third vehicle, causing permanent paraplegia to the victim; the core legal conflict involved the correct apportionment of fault between the driver and the victim based on regulatory violations (excessive speed, lack of signaling, failure to maintain safe distance) and the extent of civil liability, including moral damages and periodic benefits. Applying Articles 3859 (grounds for cassation) and 38510 (deadline for filing appeal reasons) of the Code of Criminal Procedure, the Supreme Court held that the Court of Appeal correctly evaluated the causal contributions under Article 63, that the defendant’s gross negligence in exceeding the speed limit and initiating the collision was the dominant cause justifying the 70% allocation, and that the civil party’s appeal was procedurally inadmissible because the written grounds were not filed five days before the hearing, leaving the revised civil and criminal judgments in force.
Legislator headnote
AI generatedart. 76 lit. e) C. pen, art. 81 C. pen, art. 82 C. pen, art. 1 din Legea nr. 543/2002, art. 120 alin. (2) C. pen, art. 14 C. proc. pen; Apportionment of fault in fatal road accident: concurrent liability for excessive speed, lane change violations, and failure to wear seatbelt: The dispute arose from a multi-impact road accident where the defendant, driving significantly above a restricted speed limit and failing to signal a lane change, rear-ended the victim’s vehicle, which subsequently rotated into opposing traffic and was struck by a third vehicle, causing permanent paraplegia to the victim; the core legal conflict involved the correct apportionment of fault between the driver and the victim based on regulatory violations (excessive speed, lack of signaling, failure to maintain safe distance) and the extent of civil liability, including moral damages and periodic benefits. Applying Articles 3859 (grounds for cassation) and 38510 (deadline for filing appeal reasons) of the Code of Criminal Procedure, the Supreme Court held that the Court of Appeal correctly evaluated the causal contributions under Article 63, that the defendant’s gross negligence in exceeding the speed limit and initiating the collision was the dominant cause justifying the 70% allocation, and that the civil party’s appeal was procedurally inadmissible because the written grounds were not filed five days before the hearing, leaving the revised civil and criminal judgments in force.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe main ground for dismissing the appeals as unfounded, cited in the operative part to finalize the court's decision.
The procedural basis cited in the dispositive for imposing judicial costs on the appellants.
Full text
Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 80 din 16 februarie 2006 a Tribunalului Brașov, în baza art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), b) și c) C. pen. și art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.Șt.A., la o pedeapsă de 4 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 4 luni stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat grațiată pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre penală.
În baza art. 120 alin. (2) C. pen., s-a redus termenul de încercare de la 2 ani și 4 luni la 2 ani.
În baza art. 14 C. proc. pen. și art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 și următoarele C. civ., a fost obligat inculpatul T.Șt.A. la plata sumei de bani:
I. către partea civilă D.I:
a) 101.315.090 ROL cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloare autoturism, cheltuieli cu medicația, cazare, transport, masaje recuperare, plată îngrijire copil.
b) 2.000.000 ROL/lunar, reprezentând prestație periodică cu începere de la 12 ianuarie 2002 și până la încetarea stării de nevoie.
c) 400.000.000 ROL cu titlu de daune morale.
A fost respins restul pretențiilor formulate de partea civilă D.I.
II. către partea civilă C.A.S.J. Covasna suma de 16.329.907 Rol plus dobânda legală de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la plata integrală a debitului, cu titlu de daune materiale.
III. către partea civilă Spitalul Municipal Mangalia suma de 39.368.456 ROL cu titlu de daune materiale.
IV. către partea civilă C.A.S.M. București suma C.A.S.M. București suma de 14.998.865 ROL cu titlu de daune materiale.
V. către partea civilă Spitalul de Recuperare Neuropsihiatri Dezna, județul Arad duma de 10.920.630 ROL cu titlu de daune materiale.
A fost respins restul pretențiilor părții civile Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, județul Arad.
S-a constatat că părțile vătămate C.A.S.J. Arad, C.A.S.J. Constanța, C.A.S.J. Brașov și C.A.S.J. Dâmbovița nu s-au constituit părți civile.
S-a constatat că inculpatul T.Șt.A. a achitat părții civile D.I., din sumele anterior indicate relativ la această parte civilă suma de 44.000.000 ROL.
S-a constatat că Societatea de Asigurare U. SA are în cauză calitatea de asigurător căruia îi incumbă obligațiile ce rezidă din Legea nr. 136/1995 până la concurența sumei de 80.000.000 ROL stabilită prin H.G. nr. 1194/2000.
S-a constatat că asigurătorul U. SA a achitat părții civile D.I., din sumele anterior indicate relativ la această parte civilă, suma de 19.609.496 ROL, reprezentând contravaloare avarii autoturism, cheltuieli cu medicația, cazare, transport și venit nerealizat de partea civilă D.I. în perioada iulie 2001 - ianuarie 2002.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în fapt, că prin sentința penală nr. 588 din 5 noiembrie 2004 a Tribunalului Brașov s-a dispus în baza art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) C. pen. și art. 76 lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului T.Șt.A. la o pedeapsă de 4 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a fost constatată grațiată pedeapsa aplicată inculpatului T.Șt.A. și s-a făcut aplicare art. 120 alin. (2) C. pen.
În baza art. 346 C. proc. pen. și art. 998 și urm. C. civ., au fost admise în parte acțiunile civile exercitate de către părțile civile D.I., C.A.S.J. Arad, C.A.S.J. Covasna, Spitalul Municipal Mangalia, C.A.S.M. București.
S-a constatat că părțile vătămate C.A.S.J. Brașov și C.A.S.J. Dâmbovița nu s-au constituit părți civile, iar C.A.S.J. Constanța și Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, județul Arad nu au calitate procesuală în cauză.
Prin hotărârea indicată s-a reținut că inculpatul T.Șt.A. se face vinovat de producerea accidentului din 13 iulie 2002, ce a condus la producerea unei infirmități permanente relativ la partea vătămată D.I. în sarcina sa, reținându-se o culpă de 90 %.
Prin decizia penală nr. 143 din 10 mai 2006 a Curții de Apel Brașov au fost admise apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, inculpatul T.Șt.A., partea civilă D.I., partea responsabilă civilmente SC U. SA, părțile civile C.A.S.J. Covasna, C.A.S.M. București, a fost desființată sentința penală nr. 588/2004 a Tribunalului Brașov și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Urmare a desființării cu trimitere, pe rolul acestei instanțe s-a format dosarul de față cu nr. 1331/2005 în cursul judecării căruia a fost audiat inculpatul T.Șt.A., parte civilă D.I., precum și martorii A.I., T.A., S.L. și M.I., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
Analizând probele administrate în cauză, în cursul urmăririi penale, dar și în cursul cercetării judecătorești, tribunalul a reținut, în fapt că, în data de 13 iulie 2001, în jurul orei 19,30, inculpatul T.Șt.A. circula cu autoturismul său, marca Warburg 353, pe ruta Brașov-Ghimbav pe un sector de drum situat în parte opusă complexului comercial „S.” unde viteza de deplasare a autovehiculului era restricționată la 30 km/h datorită unor lucrări de reparații ce se efectuau pe banda I (spre acostament).
Tribunalul a reținut că în fața inculpatului T.Șt.A., care rula cu o viteză de 91 km/oră cu mult peste limita de 30 km/oră impusă în zona respectivă, se deplasa partea vătămată D.I. care conducea autoturismul Dacia 1300 cu o viteză de 50 Km/oră (deci cu mult sub viteza autoturismului condus de inculpatul T.Șt.A.), ambele mașini, deplasându-se între banda I și Banda II a sensului de mers, întrucât, atât partea vătămată, cât și inculpatul cunoșteau că pe banda I se aflau niște gropi adânci ce nu erau semnalizate.
Tribunalul a mai reținut că partea vătămată D.I. a observat în spatele său autoturismul Wartburg condus de către inculpat, autoturism ce venea cu o viteză mult superioară mașinii părții vătămate, sens în care a intenționat să schimbe direcția spre banda I de mers, cunoscut fiind faptul că această bandă este cea a vehiculelor cu viteză redusă, iar celelalte benzi sunt cele destinate autovehiculelor ce adoptă o viteză mai mare și care urmăresc depășirea altor vehicule (art. 26 din Regulamentul de Aplicare a Decretului nr. 328/1966 în vigoare la data săvârșirii faptei).
Tribunalul a mai reținut că manevra părții vătămate, care cunoștea dispozițiile art. 26 din regulamentul indicat, a coincis cu manevra inculpatului care, ignorând textul indicat, a intenționat să depășească autoturismul părții vătămate pe banda I, sens în care Wartburg-ul inculpatului T.Șt.A. a intrat în coliziune cu partea dreaptă față cu partea stângă spate a mașinii conduse de D.I., acestui din urmă autoturism fiindu-i imprimată o mișcare de roto-transmisie cu circa 180 grade, ceea ce a făcut ca mașina Dacia să ajungă cu partea din spate pe banda a II-a a celuilalt sens de deplasare (Ghimbav-Brașov).
Imediat după această primă coliziune, care se constituie fundamentală și determină urmările finalmente cauzate, D.I., partea vătămată și-a desfăcut centura de siguranță după care, în câteva secunde, autoturismul său a fost lovit de un Opel condus de martorul A.I., mașină care circula pe banda a II-a pe direcția Ghimbav-Brașov cu circa 100 km/oră, pe respectivul sens de mers, neexistând o restricționare de viteză similară celei aflate pe direcția Brașov-Ghimbav.
Tribunalul a mai reținut, că, urmare a celui de-al doilea impact, autoturismul condus de partea vătămată D.I. a ajuns în afara părții carosabile, iar partea vătămată a fost aruncată din mașina sa, suferind o vătămate corporală gravă prin paralizia membrelor inferioare, infirmitate permanentă, iar leziunile produse au necesitat pentru vindecare peste 3 luni de îngrijiri medicale.
Tribunalul a mai reținut că, relativ la datele concrete ce rezidă din probele administrate în cauză, culpa exclusivă în producerea accidentului aparține inculpatului T.Șt.A.
Astfel, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, accidentul a fost generat prin coliziunea inițială dintre partea dreaptă față a autoturismului Warburg cu partea stângă spate a autoturismului Dacia, în momentul în care conducătorul autoturismului Wartburg a încercat să intre de pe banda a II-a pe banda I-a, iar „accidentul era evitat dacă șoferul autoturismului Wartburg își continua deplasarea pe banda a II-a”, această din urmă bandă, fiind, de altfel, cea pe care se efectuează o depășire de genul celei invocate de inculpatul T.Șt.A.
Pe de altă parte, inculpatul T.Șt.A. a încălcat flagrant art. 47 alin. ultim din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, circulând cu o viteză de 91 km/oră pe un sector de drum unde viteza era restricționată la 30 km/oră, iar indiferent de viteza autoturismului condus de partea vătămată, chiar dacă acesta s-ar fi încadrat perfect în limita de viteză indicată, cauzalitatea accidentului ar fi fost aceeași, esențială fiind viteza deosebit de mare a mașinii inculpatului și încercarea acestuia de a depăși pe banda I de mers.
De asemenea, tribunalul a mai reținut că, față de dinamica accidentului, cum acesta reiese din situația de fapt expusă, nu au relevanță la stabilirea culpei în prezenta cauză nici celelalte aspecte invocate de către apărătorul inculpatului T.Șt.A.
Astfel, manevra inculpatului T.Șt.A., care, încă o dată, dacă își continua deplasarea pe banda a II-a pe care s-a aflat înainte de impact ar fi evitat accidentul, nu are nicio legătură cu existența gropilor pe banda I-a a sensului de mers sau cu viteza autoturismului Opel condus de martorul A.I., aceasta din urmă mașină circulând pe celălalt sens unde nu există o limitare de viteză, indiferent de toate aceste aspecte, cauza determinantă și esențială a accidentului fiind conduita culpabilă a inculpatului care nu a respectat mai multe dispoziții din regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 și anume art. 26, art. 31, art. 44 pct. 24 și art. 47 alin. ultim din respectivul act normativ.
Situația de fapt pe larg expusă anterior a rezultat din coroborarea probelor administrate în cauză, în acest sens, declarațiile părții vătămate D.I., cu declarațiile martorilor A.I., B.A.D., L.R., dar și cu susținerile inculpatului T.Șt.A., cu procesul-verbal de cercetare la fața locului, raport de constatare medico-legală privind leziunile suferite de partea vătămată D.I.
Faptele inculpatului T.Șt.A., astfel cum au fost reținute de către instanța de judecată, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de „vătămare corporală din culpă” prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât partea civilă D.I., care a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale și actualizarea daunelor acordate cu titlu de despăgubiri civile, cât și inculpatul T.Șt.A., care a criticat sentința sub mai multe aspecte: astfel, sub un prim aspect, inculpatul a criticat reținerea culpei sale exclusive în producerea accidentului, iar pe cale de consecință, modul de soluționare a acțiunilor civile, solicitând a fi reținută și culpa părții civile, aspect care să determine diminuarea proporțională a sumelor pe care a fost obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri civile.
Totodată, inculpatul a criticat și cuantumul daunelor morale, apreciind ca fiind exagerată, obligarea sa la plata despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea autoturismului părții civile distrus în accident, la despăgubiri, reprezentând contravaloarea masajelor de recuperare, cheltuieli ocazionate de îngrijirea copiilor, precum și recunoașterea dreptului părții civile la prestație periodică lunară.
Prin decizia penală nr. 180/ Ap din 19 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 280/P/Ap/2006, au fost admise apelurile declarate de către partea civilă D.I. și inculpatul T.Șt.A. împotriva sentinței penale nr. 80 din 16 februarie 2006 a Tribunalului Brașov, pe care a desființat-o în parte, respectiv sub aspectul proporționării culpelor părților în producerea accidentului, iar pe care de consecință, sub aspectul sumelor la care a fost obligat inculpatul să le plătească părților civile cu titlu de despăgubiri civile și cheltuieli judiciare și de asemenea, sub aspectul mențiunii cu privire la actualizarea sumelor de plătit cu titlu de despăgubiri civile cu rata inflației la momentul plății lor efective.
În cadrul rejudecării în aceste limite, s-au reținut culpele ambelor părți în producerea accidentului, respectiv ale inculpatului și părții civile, în proporții diferite, apreciindu-se culpa inculpatului ca fiind de 70 %, iar cea a părții civile ca fiind de 30 %.
În urma reținerii acestor proporții noi de culpă, s-a dispus obligarea inculpatului la plata către partea civilă D.I. a sumei totale de 7092 RON (70.920.563 ROL) cu titlu de despăgubiri civile materiale (cheltuieli cu medicamente, transport, cazare pentru însoțitor, îngrijire copil, masaje și tratamente recuperatorii, autoturism).
În ceea ce privește prestația periodică, pentru perioada cuprinsă între 12 ianuarie 2002 și 16 februarie 2006 a fost obligat inculpatul să plătească părții civile D.I. suma de 4760 RON (47.600.000 ROL), iar ulterior acestei din urmă date, să plătească aceleiași părți civile suma de 140 RON (1.400.000 ROL) lunar, cu titlu de prestație periodică, până la încetarea stării de nevoie a părții civile.
Totodată, ca efect al aplicării noilor proporții ale culpelor, a fost obligat inculpatul să plătească părții civile D.I. suma de 28.000 RON (280.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri morale.
A fost obligat inculpatul să plătească părții civile C.A.S.J. Covasna suma de 1143 RON (11.430934,9 ROL), părții civile Spitalul Municipal Mangalia suma de 2755,79 RON (27.557.919,2 lei), părții civile C.A.S.M. București suma de 1049,92 RON (10.499.205,5 ROL) și părții civile Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, județul Arad suma de 764,44 RON (7.644.441 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească părții civile D.I. suma de 2040;50 RON (20.405.000 ROL) cheltuieli judiciare în primă instanță.
Ca efect al admiterii apelului declarat de către partea civilă D.I. s-a dispus ca toate sumele pe care inculpatul a fost obligat să i le plătească cu titlu de despăgubiri civile să fie actualizate cu rata inflației la data plății lor efective.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței ca fiind legale și temeinice.
S-a luat act de faptul că după pronunțarea sentinței, inculpatul a mai achitat părții civile D.I. suma de 1000 RON (10.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.
S-a constatat că în faza apelului, părțile nu au solicitat cheltuieli judiciare.
Cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că starea de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, constând în aceea că, în seara zilei de 13 iulie 2001, în jurul orelor 19,30, partea civilă conducea autoturismul marca Dacia 1300 cu număr pe DN 1 în direcția Ghimbav, iar în dreptul complexului S., pe sensul opus acestuia, a fost tamponat din spate de autoturismul marca Wartburg 353, condus de inculpat.
Anterior impactului, ambele autoturisme rulau cu roțile de pe partea stângă pe banda a II-a, iar cu roțile de partea dreaptă pe banda I, datorită unor lucrări care se efectuau la carosabil, acest aspect fiind cunoscut de către ambii conducători auto.
Tot un aspect cunoscut ambilor conducători auto era restricția de viteză care era valabilă în zonă, respectiv la 30 km/h, însă în ciuda acestui aspect, atât partea civilă, cât și inculpatul circulau cu viteză superioară acestei limite, și anume partea civilă circulând cu 50 km/h, iar inculpatul circulând cu 91 km/h (astfel cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică efectuat în faza de urmărire penală).
Astfel, nu s-a putut ignora împrejurarea că ambii conducători auto au încălcat prevederile art. 48 alin. ultim din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966 (activ la momentul comiterii accidentului), potrivit cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligați să se conformeze restricțiilor impuse de indicatorul „limitare de viteză” pe sectoarele de drum unde acestea acționează.
În același timp, însă, nu s-a putut ignora nici faptul că viteza autoturismului condus de inculpat era cu peste 60 km/h mai mare decât limita impusă prin restricția de viteză și cu mai mult de 40 km/h superioară vitezei autoturismului condus de către partea civilă.
În continuare, inculpatul a încercat să treacă pe banda I, moment care a coincis cu intenția părții civile de a se reîncadra pe banda I, observând viteza deosebit de mare a autoturismului condus de inculpat.
În aceste condiții, autoturismul condus de inculpat a intrat în coliziune cu partea stângă spate a autoturismului Dacia 1300, iar ca efect al coliziunii, acestui din urmă autoturism i-a fost imprimată o mișcare de roto-translație, ajungând pe banda a II-a a sensului opus de circulație.
Din sens invers rula autoturismul marca Opel Vectra condus de martorul A.I. care a lovit tot în partea stângă spate autoturismul părții civile, moment în care aceasta își desfăcuse contura de siguranță pentru a coborî din autoturism și a constata avariile produse în urma primului impact.
Ca urmare a celui de-al doilea impact, autoturismul marca Dacia a ajuns în afara părții carosabile pe partea dreaptă a drumului dinspre localitatea Ghimbav spre municipiul Brașov, iar partea civilă a fost aruncată din autoturism pe suprafața părții carosabile.
În ceea ce privește activitatea inculpatului premergătoare accidentului și în raport de cauzalitate cu efectul produs, sunt de făcut următoarele precizări:
Este la adăpost de orice critică împrejurarea că inculpatul a încălcat în condițiile expuse anterior prevederile art. 48 alin. ultim din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, potrivit cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligați să se conformeze restricțiilor impuse de indicatorul „limitare de viteză” pe sectoarele de drum unde acestea acționează.
Inculpatul apelant a susținut în fața instanței de apel, că, potrivit art. 26 alin. (3) din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, faptul că vehiculele de pe o bandă circulă mai repede decât vehiculele de pe celelalte benzi nu este considerat ca fiind depășire în sensul art. 31.
Acest fapt este adevărat și nu este contestat sub nicio formă de către instanța de apel; însă, nu trebuie omis că potrivit art. 25 alin. (2) din același act normativ, schimbarea benzii de circulație se va executa numai după ce conducătorul de vehicul a semnalizat și s-a asigurat că nu periclitează siguranța celorlalți participanți la trafic care îl urmează sau care îl preced; prin urmarea produsă ca urmare a manevrei inculpatului de a schimba banda a II-a cu banda I s-a concretizat încălcarea prevederilor sus-menționate privind semnalizarea și asigurarea prealabilă.
Mai mult decât atât, inculpatul a încălcat și prevederile art. 44 pct. 24 din Regulament, care îl obligau să păstreze față de autovehiculul din fața sa o distanță corespunzătoare pentru a putea evita lovirea în cazul când acel autovehicul încetinește viteza sau oprește brusc.
În opinia instanței de apel, acestea sunt obligațiile încălcate de către inculpat cu valoare de elemente cauzale, însă nu se poate ignora nici activitatea părții civile, care a contribuit, într-o măsură mai mică, la producerea nefericitelor urmări.
Astfel, partea civilă a ignorat, la rândul său, prevederile art. 48 alin. ultim din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, potrivit cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligați să se conformeze restricțiilor impuse de indicatorul „limitare de viteză” pe sectoarele de drum unde acestea acționează.
Mai mult decât atât, partea civilă a încălcat și prevederile art. 25 alin. (2) din Regulament, potrivit cărora schimbarea benzii de circulație se va executa numai după ce conducătorul e vehicul a semnalizat și s-a asigurat că nu periclitează siguranța celorlalți participanți la trafic care îl urmează sau care îl preced.
În aceste condiții de examinare a cauzelor accidentului din 13 iulie 2001, trebuie analizată și activitatea martorului A.I., conducătorul autoturismului Opel Vectra care a lovit imediat după primul impact autoturismul Dacia 1300; trebuie menționat că acesta a susținut, ca de altfel și inculpatul, că intervalul de timp între primul și cel de-al doilea impact a fost foarte scurt, arătând că practic, conducătorul Daciei a pierdut controlul volanului, autoturismul s-a întors pe șosea, intrând pe contrasens, iar în momentul următor s-a produs impactul Daciei cu propriul autoturism.
Partea civilă D.I. a avut, însă declarații contradictorii, arătând la urmărirea penală că după ce a fost proiectat de autoturismul inculpatului, a „redus viteza”, a „orientat mașina cât mai aproape de acostamentul partea dreaptă, intenționând să oprească; rulând cu viteză foarte redusă, fiind aproape de a opri autoturismul”, a „reușit să desprindă centura de siguranță și să scoată din orice viteză autoturismul”, moment în care a fost lovit din nou de autoturismul Opel, condus de martorul A.I.
Din această declarație ar rezulta că partea vătămată a avut, după primul impact, controlul deplin asupra propriului autoturism și suficient timp pentru a face toate manevrele enumerate anterior.
Însă, în fața instanței de judecată, aceeași parte vătămată a arătat că „între primul impact cu inculpatul și impactul cu Opelul Vectra apreciază” intervalul de timp „ca fiind fracțiune de secundă”.
Această din urmă declarație a fost cea care s-a coroborat cu celelalte probe (respectiv, declarațiile inculpatului și ale martorului A.I.), astfel că nu s-a putut aprecia în sensul solicitat de către inculpat, respectiv al reținerii vinovăției și a martorului A.I., în condițiile în care expertiza tehnică auto efectuată nu a fost în măsură să determine viteza autoturismului Opel anterior impactului și în care conducătorul auto a fost pus în situația de a reacționa prompt (în condiții de inexistență a restricției de viteză decât din dreptul complexului S., deci din locul unde au ajuns autoturismele din impactul final și nu anterior) în fața unui alt autoturism scăpat de sub control (astfel cum conchid și experții tehnici), care a ajuns pe sensul opus de circulație într-un interval de timp extrem de scurt, care nu i-a mai permis martorului să reacționeze eficient, astfel încât să poată evita impactul.
Toate aceste considerente au determinat instanța de apel să conchidă în mod diferit față de prima instanță, în urma admiterii apelului formulat de către inculpatul T.Șt.A., în baza prevederilor art. 379 pct. 2 lit. (a) C. proc. pen., în sensul reținerii culpelor concurente ale inculpatului și părții civile, în proporții, însă diferite; apreciind culpa inculpatului, ca fiind de 70 %, iar cea a părții civile, ca fiind de 30 %.
În raport cu aceste culpe, au fot recalculate despăgubirile civile acordate de către prima instanță, astfel:
În ceea ce privește despăgubirile materiale reținute în mod corect de către prima instanță ca fiind dovedite, în urma aplicării proporțiilor noi de culpă, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile D.I. suma totală de 7092 RON (70.920.563 ROL) cu titlu de despăgubiri civile materiale (cheltuieli cu medicamente, transport, cazare pentru însoțitor, îngrijire copil, masaje și tratamente recuperatorii, autoturism).
Totodată, prestația periodică lunară cuvenită părții civile a fost recalculată în proporție cu noile culpe, în mod defalcat pentru perioada cuprinsă între momentul accidentului și pronunțarea hotărârii în primă instanță (în sumă globală) și ulterior ca sumă ce trebuie achitată lunar, de la momentul pronunțării hotărârii și până la încetarea stării de nevoie a părții civile.
Astfel, pentru perioada cuprinsă între 12 ianuarie 2002 și 16 februarie 2006 inculpatul a fost obligat să plătească părții civile suma de 4760 RON (47.600.000 ROL), iar ulterior acestei din urmă date, a fost obligat să plătească aceleiași părți civile suma de 140 RON (1.400.000 ROL) lunar, cu titlu de prestație periodică, până la încetarea stării de nevoie a părții civile.
Tot ca efect al aplicării noilor proporții ale culpelor, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile D.I. suma de 28.000 RON (280.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri morale.
Totodată, sumele la care a fost obligat inculpatul către părțile civile C.A.S.J. Covasna, Spitalul Municipal Mangalia, C.A.S.M. București și Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, județul Arad au fost modificate tot ca efect al admiterii apelului inculpatului și modificării proporțiilor culpelor, după cum urmează: astfel, inculpatul a fost obligat să plătească părții civil C.A.S.J. Covasna suma de 1143 RON (11.430934,9 ROL), părții civil Spitalul Municipal Mangalia suma de 2755 RON (27.557.919,2 lei), părții civile C.A.S.M. București, suma de 1049 RON (10.499.205,5 ROL) și părții civile Spitalul de recuperare Neuropsihomotorie Dezna, județul Arad suma de 764 RON (7.664.441 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.
De asemenea, în baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească părții civile D.I. suma de 2040,5 RON (20.405.000 ROL) cheltuieli judiciare în primă instanță.
Ca efect al admiterii apelului declarat de către partea civilă D.I., în baza prevederilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., toate sumele pe care inculpatul a fost obligat să i le plătească cu titlu de despăgubiri civile au fost reactualizate la data plății efective cu rata inflației.
Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute ca fiind legale și temeinice.
S-a luat act de faptul că după pronunțarea sentinței, inculpatul a mia achitat părții civile D.I. suma de 1000 RON (10.000.000 ROL) cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri partea civilă D.I. și inculpatul T.Șt.A., fără a arăta în scris motivele.
În recurs, la primul termen de judecată de la 14 septembrie 2006, s-a învederat de către magistratul asistent că recurenta parte civilă a depus la dosar o cerere prin care a solicitat amânarea în vederea angajării unui apărător, iar recurentul inculpat a solicitat amânarea cauzei pentru a-și angaja un apărător, cereri puse în discuția părților, Înalta Curte, amânând cauza la 26 octombrie 2006 pentru a da posibilitate recurentului inculpat și recurentei părți civile să-și angajeze apărători, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data arătată, aflată la dosarul Înaltei Curți.
Motivele de recurs ale recurentului inculpat T.Șt.A., formulate în scris prin apărător Mândru Iancu, cu împuternicirea avocațială nr. 97/2006 anexată, au fost trimise prin poștă, cu recomandată, conform plicului atașat, înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 34751 la 16 octombrie 2006 și depuse la dosarul cauzei, la dosarul Înaltei Curți.
Prin motivele de recurs se critică decizia instanței de apel sub mai multe aspecte, respectiv stabilirea unei proporții greșite între culpa inculpatului și aceea a părții civile D.I., ceea ce a condus la o rezolvare, în mod eronat a acțiunilor civile; că nu au fost luate în considerate toate cauzele care au contribuit la producerea accidentului rutier, relevante la soluționarea laturii civile a cauzei; că daunele morale acordate părții civile D.I. sunt exagerate; că despăgubirile pe care urmează să le plătească aceleiași persoane sunt prea mari, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat, prin apărător a arătat că în afara faptei sale la accident au contribuit partea civilă D.I. și starea necorespunzătoare a carosabilului, ambele situații fiind descrise în raportul de expertiză tehnică criminalistică auto, precum și în completarea ala cesta, fapta martorului A.I. de a circula din sens opus cu viteza de 100 km/h, în condițiile în care viteza era restricționată la numai 30 km/h. Spre deosebire de prima instanță, curtea de apel a atribuit relevanță cauzală în producerea accidentului și faptei proprii a părții civile D.I., însă nu a proporționalizat în mod corect cupele, neluând în considerare și celelalte cauze amintite, făcându-se în acest sens referire la doctrină (C.S., C.B., „Tratat de drept civil - Teoria generală a obligațiilor”).
S-a menționat că cel dintâi criteriu pentru repartizarea prejudiciului nu este vinovăția, ci contribuția cauzală la producerea pagubei, autorul faptei ilicite, urmând a răspunde numai în limita în care a cauza prin fapta sa, paguba suferită de victimă și în acest sens invocându-se doctrina.
Indiferent care dintre teoriile privitoare la raportul de cauzalitate ar fi luată în considerare, cauza proximă, cauza adecvată, cauza eficientă, cauza preponderentă, condiția sine qua non, condiția necesară, este ineluctabilă concluzia că accidentul s-a datorat unei pluralități de cauze, dintre care, fapta sa, prezintă, cea mai redusă semnificație.
Instanța de apel a reținut că partea civilă D.I. se face vinovat de încălcare prevederilor art. 48 alin. ultim din regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, prin nereducerea vitezei în limita impusă de indicatorul rutier și art. 25 alin. (2) din același act normativ, prin efectuarea manevrei de trecere de pe o bandă de circulație pe alte, fără o prealabilă asigurare și fără semnalizare optică.
Recurentul inculpat prin apărător consideră că fără nicio motivare, instanța de apel nu a luat în considerare și o altă faptă a părții civile D.I., respectiv deplasarea într-un autovehicul pe drumurile publice fără a purta centura de siguranță, contrară dispozițiilor art. 77 alin. (1) din Regulamentul pentru aplicare Decretului nr. 328/1966.
Omisiunea menționată a fost determinată în mecanismul de producere a accidentului, potrivit concluziilor experților exprimate în completarea la raportul lor: „Dacă partea vătămată purta centura de siguranță, nu era aruncată din autoturism ca efect al impactului cu autoturismul Opel.”
Potrivit actelor medico-legale leziunile care au provocat infirmitatea fizică permanentă a părții civile D.I. s-au produs ca urmare a proiectării sale în afara autoturismului.
Fapta martorului A.I. are, de asemenea, relevanță cauzală, martorul însuși, declarând în fața instanței că anterior impactului cu autoturismului condus de partea civilă se deplasa cu viteza de aproximativ 100 km/h, impactul având loc numai la câțiva metri de indicatorul de limitare a vitezei la doar 30 km/h, culpa martorului fiind evidentă, cunoscut fiind faptul că un autovehicul poate decelera de la 100 km/h la 30 km/h doar pe parcursul a cca. 50-60 m.
Instanța de apel a ignorat și rolul cauzal al stării carosabilului în producerea accidentului.
Pentru toate motivele arătate, recurentul inculpat prin apărător apreciază că are o contribuție de doar la 10 % la producerea accidentului, acest coeficient, urmând să fie aplicat tuturor pretențiilor care au fost ridicate împotriva sa.
În al doilea rând se critică întinderea daunelor morale, menționându-se că prima instanță nu a indicat criteriile, în raport cu care a stabilit cuantumul despăgubirilor morale, aspect pe care l-a invocat și curții de apel, însă aceasta nu s-a pronunțat deloc cu privire la acest aspect, limitându-se doar să diminueze despăgubirile morale în funcție de distribuirea culpelor între inculpat și partea civilă. Împrejurările în baza cărora se stabilește volumul dezdăunărilor morale trebuie neapărat arătate, pentru a preîntâmpina eventualele soluții discreționare, făcându-se referiri la doctrină cu privire la conținutul hotărârii judecătorești.
Din niciuna dintre hotărârile pronunțate în cauză nu a rezultat, nici implicit măcar, temeiurile de fapt și probele în temeiul cărora s-au recunoscut părții civile despăgubiri materiale și morale într-un anumit cuantum, fiind indeniabilă dificultatea de a stabili just și echitabil întinderea daunelor morale, astfel încât să nu fie defavorizată partea îndreptățită să le primească, dar nici să nu fie împovărată partea obligată a le plăti.
În al treilea rând, în legătură cu despăgubirile mensuale, la stabilirea acestei obligații, instanțele au avut în vedere împrejurarea că la data producerii accidentului, partea civilă D.I. era încadrat în muncă la SC T.U. S.A. Brașov, ignorând faptul ulterior al desființării postului deținut și al încetării pe acest temei al raporturilor juridice de muncă. Prin urmare, instanțele au luat în seamă un prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine și care nu poate justifica acordarea de despăgubiri, din nou fiind făcute referiri la doctrină C.
Față de cele arătate, recurentul inculpat, prin apărător a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate sub aspectul laturii civile, desființarea sentinței primei instanțe sub aspectul laturii civile și a se dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță.
La dosarul cauzei au fost depuse precizări al intimatei părți civile C.A.S. Constanța, care în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a acestei instanțe sub nr. 35530 la 20 octombrie 2006 și aflate la dosarul Înaltei Curți, în sensul modificărilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prin O.U.G. nr. 72/2006 (pct. 34) și în care se arată că „Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată”, solicitându-se a se constata că instituția lor nu mai are calitate procesuală în acest dosar și, totodată, a se introduce în prezenta cauză, ca parte civilă furnizorul de servicii medicale.
La termenul de la 26 octombrie 2006 au fost depuse la dosar motivele de recurs, formulate în scris de recurentul parte civilă D.I., prin apărător, la care au fost anexate, atât împuternicirea avocațială a doamnei avocat G.M. numai pentru redactare motive de recurs, chitanța emisă la 19 octombrie 2006 pentru suma de 500 lei onorariu, cât și împuternicirea avocațială a doamnei avocat L.L. pentru asistența juridică a recurentei părți civile D.I., chitanța emisă la 25 octombrie 2006 pentru suma de 700 lei onorariu, precum și bilete de ieșire din spital al părții civile, aflate la dosarul Înaltei Curți.
La termenul mai sus menționat, Înalta Curte a constatat lipsă de procedură cu Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni, cu Centrul de Patologie Neuro-Musculară „Dr. Radu Horia” Vâlcele și cu Stațiunea Balneoclimaterică Pucioasa – Dâmbovița – U.T.B. Pucioasa în raport cu modificările Legii nr. 95/2006 referitoare la reforma în domeniul sănătății, ca urmare a scoaterii din cauză a intimatelor părți civile C.A.S. a Municipiului București, C.A.S. Covasna, C.A.S. Arad, C.A.S. Brașov, C.A.S. Constanța, C.A.S. Dâmbovița și a introducerii în cauză în aceeași calitate a unităților mai sus arătate, amânând cauza la 11 ianuarie 2007.
În motivele de recurs depuse în scris, recurenta parte civilă prin apărător a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece a stabilit, printr-o eroare gravă de fapt, că și ea se face vinovată de producerea accidentului rutier.
În cauză s-a efectuat un singur raport de expertiză tehnică, completat la solicitarea organului de urmărire penală, care, reconstituind dinamica producerii evenimentului a concluzionat că segmentul de drum pe care s-a produs impactul cu mașina inculpatului prezenta, pe banda I, o serie de gropi adânci, ulterior reparate, gropi care nu au fost semnalizare, însă în zonă exista indicator de restricție a vitezei la 30 km/h, acele gropi, prezentând un real pericol pentru siguranța circulației, pe acostament, staționând un alt autoturism avariat cu puțin timp înainte la trecerea peste aceste denivelări; autoturismul condus de al rula cu o viteză de circa 50 km/h pe banda I a sensului de mers și pentru a evita gropile aflate pe carosabil a efectuat o manevră de ocolire, ajungând cu roțile din stânga pe banda alăturată; autoturismul inculpatului se deplasa pe banda a II-a cu o viteză mult superioară de 91 km/h și în loc să-și continue deplasarea pe acea bandă suficientă ca spațiu, inculpatul a încercat să depășească pe banda I, lovind autoturismul său care în acel moment își redresa poziția, încadrându-se complet pe banda I; accidentul a fost generat prin coliziunea inițială dintre partea dreaptă față a autoturismului Wartburg cu partea stânga spate a autoturismului Dacia, imprimându-i o traiectorie necontrolabilă ce a determinat al doilea impact; accidentul putea fi evitat dacă inculpatul, care venea din spate, păstra distanța față de autoturismul părții vătămate pentru a vedea ce traiectorie va parcurge și dacă nu schimba banda de circulație.
Raportat la aceste concluzii, coroborate și cu restul probelor administrate, prima instanță de judecată a reținut corect drept cauză determinantă și esențială a accidentului, conduita culpabilă a inculpatului care a încălcat mai multe dispoziții din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, în vigoare la momentul săvârșirii faptei și preluate de noul regulament: art. 26 alin. (1), art. 31, art. 44 pct. 24, art. 47 alin. ultim, art. 25 alin. (2).
Instanța de apel a reținut, de asemenea, că obligațiile încălcate de inculpat au valoare de elemente cauzale, dar a apreciat că și ea a contribuit la producerea urmărilor, deoarece, pe de-o parte, a circulat cu o viteză superioară restricției în zonă, iar, pe de altă parte, pentru că ar fi încălcat dispozițiile aceluiași art. 25 alin. (2) din regulament.
Recurenta parte civilă prin apărător apreciază că aceste considerente sunt total lipsite de fundament probator și deși, este adevărat că a depășit, modic, viteza restricționată, dar această împrejurare a fost irelevantă în contextul cauzal descris mai sus. Indiferent de viteza pe care ar fi avut-o și chiar dacă s-ar fi încadrat perfect în limita impusă, cauzalitatea accidentului ar fi fost aceeași, determinată fiind de comportarea inculpatului, esențiale fiind viteza excesivă cu care acesta circula, cu circa 60 km/h peste limita stabilită și încercarea de depășire pe banda I de mers. Manevra pe care ea a făcut-o a fost regulamentară, deoarece observase apropierea autoturismului Wartburg care circula cu o viteză superioară și intenționa încadrarea completă pe banda I, destinată vehiculelor cu viteza redusă. Ocolirea pe care a efectuat-o fără a schimba banda nu l-a incomodat sub niciun aspect pe inculpat care a acut loc pentru a-și continua deplasare cu viteza dorită.
Raportul de expertiză tehnică a concluzionat în același mod, indicând inculpatul drept singurul răspunzător de producerea impactului inițial care a generat rotirea mașinii sale, scăpată de sub control, spre sensul opus de circulație și impactul de neevitat cu autoturismul Opel, condus de martorul A.I.
Prin urmare, față de starea de fapt evidențiată de toate probele administrate, reținerea culpei sale concurente într-un procent de 30 % a fost nejudicioasă și nemotivată, conduita sa neînscriindu-se în raportul cauzal al accidentului.
Instanța de judecată a manifestat clemență față de inculpat, i-a recunoscut largi circumstanțe atenuante și i-a aplicat o pedeapsă modică de 4 luni închisoare, suspendată condiționat, iar modul de soluționare a laturii penale se răsfrânge și asupra laturii civile, afectându-i dreptul la acoperirea integrală a prejudiciului încercat.
Urmare a nefericitului eveniment a suferit multiple traumatisme fizice și psihice, la vârsta de 45 de ani a rămas paralizat, fiind pensionat medical și încadrat în gradul I de invaliditate cu diagnosticul de deficiență funcțională gravă. De asemenea, a mai menționat faptul că se deplasează în cărucior și are în permanență nevoie de însoțitor, în decizia asupra capacității de muncă s-a consemnat că nu există termen pentru revizuirea afecțiunii, a suferit traume ireversibile care se răsfrâng și asupra familiei sale care îi acordă îngrijiri suplimentare și îl susține sun aspect psihic și social, că actele medico-legale aflate la dosar au apreciat că leziunile suferite necesitau peste 3 luni de zile îngrijiri medicale, este dependent de tratamente recuperatorii, a fost internat în trei rânduri pentru sechele post traumatism, iar procesul de ameliorare al stării sale de sănătate este îndelung și costisitor.
Pentru aceste considerente, hotărârea instanței de apel este vădit nelegală și netemeinică, deoarece se bazează pe o gravă eroare de fapt privind participarea sa în lanțul determinant al accidentului, cu consecințe substanțiale asupra despăgubirilor civile ce i-au fost diminuate în proporție de 30 %.
În concluzie, recurenta parte civilă prin apărător, în temeiul prevederilor art. 385 15 pct. 2 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei instanței de apel, respectiv sub aspectul reținerii culpei sale concurente și a soluționării laturii civile a cauzei, precum și obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de proces.
La dosarul cauzei au fost depuse, atât originalul, cât și fotocopia unei notificări a C.A.S. Arad, originalul fiind înregistrat, în prealabil, prin Registratura Generală a acestei instanțe sub nr. 37548 la 3 noiembrie 2006, ca urmare a modificărilor survenite prin O.U.G. nr. 72/2006, în sensul de a se cita Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna, U. care a dobândit calitate procesuală, începând cu 25 septembrie 2006, aflate la filele 56; 58 dosarul Înaltei Curți.
De asemenea, a fost depusă la dosar și adresa intimatei părți civile Centrul de Patologie Neuro-Musculară Dr. Radu Horia, înregistrată prin Registratura Generală a acestei instanțe sub nr. 50 la 3 ianuarie 2007 și află la dosarul Înaltei Curți, adresă în care este menționată suma, reprezentând cheltuielile cu serviciile medicale acordate părții vătămate D.I., suma defalcată și în total de 16.329.907 lei, solicitând judecarea cauzei în lipsă.
La termenul de judecată de la 11 ianuarie 2007, apărătorul ales al recurentului inculpat a invocat excepția tardivității depunerii motivelor de recurs, de către partea civilă, acestea nefiind depuse cu 5 zile înainte de primul termen, cum prevăd dispozițiile art. 38510 C. proc. pen., Înalta Curte, constatând lipsă de procedură cu intimatele părți civile Spitalul de Recuperare Neuropsihomotorie Dezna și Spitalul Municipal Mangalia, apreciind că se impune citarea acestora, împrejurare față de care a amânat cauza la 22 februarie 2007, prorogând discutarea excepției invocate de către apărătorul recurentului inculpat la termenul următor când procedura de citare va fi legal îndeplinită.
La termenul de astăzi, procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Apărătorul recurentului inculpat a depus la dosar fotocopiile unor înscrisuri privind plata unor sume de bani către partea civilă, precum și a unei adrese prin care se atestă că inculpatul a fost pus la dispoziția unității, aflate la dosarul Înaltei Curți.
Apărătorul recurentului inculpat a invocat tardivitatea depunerii motivelor de recurs, de către recurenta parte civilă.
Apărătorul recurentei părți civile a solicitat respingerea excepției de tardivitate invocată, întrucât motivele de recurs au fost depuse înainte de termenul la care cauza s-a putut judeca cu procedura legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public a învederat că excepția invocată este întemeiată, deoarece motivele de recurs au fost depuse cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 38510 C. proc. pen., solicitând să se aibă în vedere privitor la recursul părții civile doar motivele de casare care pot fi invocate din oficiu.
Înalta Curte a arătat că se va pronunța asupra excepției odată cu fondul cauzei și, constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părților, în dezbateri, potrivit art. 38513 C. proc. pen.
Apărătorul recurentei părți civile a susținut oral motivele scrise de recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și pe fond menținerea sentinței, arătând că nu s-a motivat culpa imputată părții civile de 30 %, inculpatul avea o viteză de peste 60 km/h. Totodată a solicitat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă.
Apărătorul recurentului inculpat a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului inculpatului, casarea deciziei atacate, arătând complexitatea cauzelor producerii accidentului, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 77, partea civilă nu a purtat centură de siguranță, starea carosabilului, curtea de apel nu s-a pronunțat pe unul din mijloacele de probă, respectiv raportul de expertiză, care a confirmat culpa părții civile și a acordat daunele morale, fără a se arăta criteriile.
Totodată a solicitat să se constate plata sumei de 9.000 lei cu titlu de despăgubiri civile părții civile.
Concluziile apărătorul recurentei părți civile asupra recursului inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public cu privire la recursurile părții civile și inculpatului, precum și poziția adoptată de recurentul inculpat, în ultimul cuvânt, au fost consemnate în detaliu în parte introductivă a prezentei decizii.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de recurenta parte civilă D.I. împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, prin prisma excepției tardivității depunerii motivelor de recurs, în condițiile art. 38510 C. proc. pen., invocată de către apărătorul recurentului inculpat, constată ca fiind întemeiată excepția arătată.
În conținutul dispozițiilor art. 38510 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în mod expres condițiile privind motivarea recursului, precum și sancțiunea în cazul nerespectării acestora, astfel:
- „(1) Recursul trebuie să fie motivat.
- (2) Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
- (21) În cazul în care nu sunt respectate condițiile prevăzute în alin. (1) și (2), instanța ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin (3), se iau în considerare din oficiu.
- (3) Dispozițiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 3856 alin. (3), când recursul poate fi motivat și oral în ziua judecății.
Potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., „Cazurile prevăzute în alin. (1) pct. 1 - 7, 10, 13, 14, 19 și 20 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, ir cele de la pct. 11, 12, 15, 17 și 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.”
În conformitate cu art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se prevede că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 3859, iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
Or, din analiza cauzei și așa cum de altfel s-a arătat mai sus, recursul declarat de partea civilă D.I. vizează decizia pronunțată în apel, situație ce nu se încadrează în prevederile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., deoarece hotărârea pronunțată de instanța de fond era susceptibilă de a fi atacată, atât cu apel, cât și cu recurs, recursul fiind limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Apărătorul recurentei părți civile a depus motivele de recurs formulate în scris la termenul de judecată de la 26 octombrie 2006, termen acordat la data de 14 septembrie 2006 pentru a da posibilitatea și recurentei părți civile de a-și angaja apărător, potrivit consemnării din încheierea menționată, aflată la dosarul Înaltei Curți, așa încât termenul de la 26 octombrie 2006 reprezenta primul termen de judecată, în condițiile asigurării apărării celor două părți.
Astfel, prin depunerea în scris a motivelor de recurs, chiar la termenul de la 26 octombrie 2006, recurenta parte civilă prin apărător a încălcat condiția impusă de legiuitor în art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., respectiv de a depune cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată și cum la termenul de astăzi a invocat oral cazul de casare al recursului, ca fiind cel prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., sancțiunea procesuală conținută de art. 38510 alin. (21) din același cod, este imposibilitatea analizării recursului, deoarece cazul de casare invocat nu se regăsește prin cele care se iau în considerare, întotdeauna din oficiu.
Înalta Curte, însă, a verificat decizia atacată, prin prisma dispozițiilor art. 38510 alin. (2) cu referire la art. 3859 alin. (3), teza I C. proc. pen., respectiv cele de la art. 3859 pct. 1 - 7, 10, 13, 14, 19 și 20 și nu a constatat existența niciunuia din cazurile arătate, ce s-ar fi putut invoca din oficiu, așa încât recursul declarat de recurenta parte civilă D.I. este nefondat.
Examinând recursul declarat de inculpatul T.Șt.A. împotriva aceleiași decizii a instanței de apel, în raport cu motivele de recurs formulate în scris și depuse în termenul legal, față de data înregistrării lor la 16 octombrie 2006, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat, instanța de apel în mod corect și-a însușit doar parțial argumentele primei instanțe, iar, la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului T.Șt.A. în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată sub forma culpei, dar și culpa părții civile D.I., prin nerespectarea prevederilor regulamentare cu privire la circulația pe drumurile publice, în raport cu situația de fapt reținută.
Înalta Curte consideră că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind în concret contribuțiile cauzale, atât a inculpatului T.Șt.A., cât și a părții civile D.I. în producerea accidentului, determinând și sub aspect subiectiv gradul de culpă al fiecăruia prin nerespectarea dispozițiilor regulamentare cu privire la circulația pe drumurile publice, în baza mijloacelor de probă administrate, reținând că accidentul produs a fost consecința faptelor concurente culpabile a inculpatului, dar și a victimei.
Astfel, instanța de apel, în procesul de evaluare a mijloacelor de probă ce au fost administrate în cauză și la care a făcut referire expresă, respectiv raportul de expertiză tehnică întocmit în cursul urmăririi penale, declarațiile părții civile D.I. date în cursul urmăririi penale și în primă instanță, declarațiile inculpatului T.Șt.A., declarațiile martorului A.I. a stabilit împrejurările faptice, în sensul că inculpatul T.Șt.A., în seara de 13 iulie 2001, în jurul orelor 19,30, circula cu autoturismul Warburg 353 pe DN 1 în direcția Brașov-Ghimbav, cu o viteză de 91 Km/h, în condițiile în care cunoștea existența restricției de viteză la 30 km/h, rulând cu roțile de pe partea stângă pe banda a II-a, iar cu roțile de pe partea dreaptă pe banda I, datorită unor lucrări care se efectuau la carosabil și intenționând să treacă de pe o banda pe alta nu a semnalizat, în dreptul Complexului S. a tamponat din spate autoturismul Dacia 1300 condus de partea civilă D.I., care circula în aceeași direcție și în aceleași condiții de rulare a roților, pe cele două benzi, ca și ale autoturismului inculpatului, cu o viteză de 50 km/h, deși la rândul său cunoștea restricția de viteză la 30 km/h și nu a semnalizat trecerea de pe o bandă pe alta, impact care i-a imprimat autoturismului părții civile o mișcare de roto-translație, ajungând pe banda a II-a a sensului opus de circulație, Ghimbav-Brașov, sens în care rula autoturismul marca Opel Vectra, condus de martorul A.I. care a lovit tot în partea stângă spate autoturismul părții civile, în momentul în care aceasta își desfăcuse centura de siguranță pentru a coborî din autoturism și a constata avariile produse în urma primului impact.
Ca urmare a celui de-al doilea impact autoturismul marca Dacia a ajuns în afara carosabilului pe partea dreaptă a drumului dinspre localitatea Ghimbav spre municipiul Brașov, partea civilă fiind aruncată din autoturism pe suprafața carosabilă, fiindu-i produsă o vătămare corporală gravă, suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare peste 3 luni de zile de îngrijiri medicale și a rămas cu infirmitate cu caracter permanent, ca urmare a paraliziei membrelor inferioare.
Înalta Curte consideră că instanța de apel a stabilit în mod corect culpa inculpatului T.Șt.A. în procent de 70 % și a părții civile în procent de 30 %, acestea fiind determinate printr-o evaluare a contribuțiilor cauzale a celor două părți, atât din punct vedere obiectiv, cât și subiectiv, prin nerespectarea dispozițiilor regulamentare, referitoare la limitarea de viteză, ambele părți deși cunoșteau că există o restricție de 30 km/h au circulat cu viteze peste limita impusă, inculpatul, având o viteză superioară de 91 km/h față de 50 km/h, viteza autoturismului părții civile, ambele părți nu au semnalizat schimbarea benzii de circulație și nu s-au asigurat că nu periclitează siguranța celorlalți participanți în trafic care îi urmează sau care îi preced, inculpatul nu a păstrat distanța corespunzătoare pentru a putea evita lovirea în cazul când acel autovehicul încetinește viteza sau oprește brusc, accidentul putând fi evitat numai dacă inculpatul își continua deplasarea cu autoturismul său pe banda a II-a, pe care s-a aflat înainte de impact, fără să încerce să treacă pe banda I-a.
Totodată, instanța de apel, în baza procesului de apreciere a mijloacelor de probă administrate, a motivat nevinovăția martorului A.I. în producerea accidentului, în condițiile în care nu s-a putut determina viteza autoturismului Opel condus de acesta, anterior impactului, iar conducătorul auto a fost pus în situația de a reacționa imediat, în fața unui alt autoturism scăpat de sub control, care a ajuns pe sensul opus de circulație într-un interval de timp, ceea ce nu i-a mai permis să mai evite impactul, în condițiile existenței restricției de viteză decât numai în fața complexului S., locul unde au ajuns autoturismele din impactul final și nu anterior.
Înalta Curte nu poate avea în vedere critica apărătorului recurentului inculpat cu privire la proporția culpei de 70 % stabilită de către instanța de apel, în sensul că aceasta nu reflectă contribuția cauzală a inculpatului, în condițiile existenței și altor cauze și condiții care ar fi trebuit avute în vedere, apreciind culpa acestuia numai la 10 %, deoarece, reevaluând mijloacele de probă administrate, atât declarațiile părții civile D.I., declarațiile inculpatului T.Șt.A., declarațiile martorului A.I., raportul de expertiză tehnică auto și a completării la acesta întocmite de B.L.E.C.T. a rezultat, în mod concret, atât contribuția cauzală din punct de vedere obiectiv, cât și subiectivă, sub aspectul culpei, semnificativă a inculpatului T.Șt.A. în producerea accidentului, în raport cu aceea a părții civile D.I., așa încât procentul de 70 % al culpei inculpatului a fost judicios stabilit de instanța de apel.
Astfel, chiar în declarația dată în primă instanță, anterior desființării sentinței, menținută prin declarația dată ulterior, inculpatul T.Șt.A. a arătat că „…În apropierea Complexului S. drumul prezintă pe banda I-a mai multe gropi, mai exact patru gropi. Este adevărat că pe acel sector de drum viteza era restricționată însă eu circulam cu viteza reținută în expertiză, oricum peste limita legală. La un moment dat în fața autoturismului meu se afla autoturismul condus de către partea vătămată. Cunoscând că pe acel sector de drum exista gropi pe banda I-a, eu circulam cu autoturismul între benzile I și II. Partea vătămată circula de asemenea tot între benzile I și II. Având o viteză mai mare decât cea cu care circula partea vătămată la un moment dat am făcut o manevră spre dreapta … Această manevră a fost făcută și de către partea vătămată. Mergând mai încet probabil partea vătămată a decis să circule pe banda I. Din cauza vitezei ce-o aveam, mai mare decât cea cu care circula partea vătămată, mi-am dat seama că nu mă pot încadra pe banda I-a și am decis să revin pe banda a II-a. Astfel, că am lovit mașina condusă de partea vătămată în partea stângă spate, imprimându-i acesteia o mișcare de rotație de 180 grade, în sensul că mașina condusă de partea vătămată s-a întors cu fața spre direcția de mers Ghimbav-Brașov … Viteza pe sectorul de drum pe care circulam era restricționată sub 30 hm/h. Nu am atenționat pe partea vătămată în nici un fel, nici cu claxon și nici cu lumina farurilor să se deplaseze de pe banda a II-a pe banda I-a pentru a putea să-mi continui eu drumul pe banda a II-a. Atunci când am văzut că partea vătămată a făcut aceeași manevră ca și mine, respectiv trecând de pe banda a II-a pe banda I nu am frânat, întrucât distanța era prea mică și am încercat să evit coliziunea doar prin manevra de a trece de pe banda I pe banda a II-a…”.
În declarația dată de partea civilă D.I., în primă instanță anterior desființării sentinței, menținută prin declarația dată ulterior, aceasta a menționat că „…La un moment dat am simțit un impact în spatele mașinii ce m-a determinat să merg mai pe dreapta, apoi am simțit al doilea impact, fiind lovit de această dată în partea stângă spate, mai precis în aripa stângă, lovitură ce mi-a determinat o mișcare de rotație, ajungând în fața mașinii spre Brașov, ca sens de mers, mașina fiind poziționată aproape de axa drumului pe banda a II-a. Din sens opus circula cu viteză foarte mare un Opel Astra care deși avea ambele benzi libere, probabil speriindu-se a intrat în coliziune cu autoturismul meu, lovindu-mă tot în puntea din spate, tot în partea stângă spate a mașinii … Fac precizarea că pe banda I-a a direcției de mers Brașov-Ghimbav în dreptul complexului S. erau gropi, însă se putea circula pe banda I-a, întrucât aceste gropi erau situate spre acostament. La momentul impactului eu circulam cu 50 km/oră. Apreciez că Opel-ul care venea din sens opus circula cu o viteză de peste 100 km/h. Între primul impact cu inculpatul și impactul cu Opel Vectra îl apreciez ca fiind fracțiune de secundă. Nu pot aprecia ce afecțiuni am prezentat după primul impact, respectiv cel cu autoturismul inculpatului, întrucât nu am avut timp nici să spun „Văleu”. Între primul impact și impactul cu Opel Vectra, am apucat doar să pun mâna pe centură și să o deschid…”.
Martorul A.I. în declarația dată în primă instanță anterior desființării sentinței și menținută prin declarația dată ulterior a precizat că „…la un moment dat m-am trezit cu o Dacie culoare mov-roșu în fața sensului meu de mers și în încercarea de a evita coliziunea am tras de volan dreapta, părăsind șoseaua ieșind în decor, oprindu-mă lângă gardul Complexului S. Înainte de a ieși în decor, precizez că nu am reușit să evit coliziunea cu Dacia ce mi-a apărut pe sensul de mers, totul petrecându-se într-o fracțiune de secundă … Precizez că eu nu am văzut accidentul de dinaintea mea și nu știu cum a ajuns mașina părții vătămate pe sensul meu de mers…”.
În raportul de expertiză tehnică întocmit în cursul urmăririi penale s-a concluzionat că „1. Autoturismul Wartburg condus de T.Șt.M. în momentul impactului a avut viteza de 91 km/h. 2. Accidentul fost generat prin coliziunea inițială dintre partea dreaptă față a autoturismului Wartburg cu partea stângă spate a autoturismului Dacia, în momentul în care conducătorul autoturismului W. a încercat să intre de pe banda a II-a pe banda I. 3.Coliziunea între autoturismul Opel și autoturismul Dacia 1300 este o consecință a traiectoriei necontrolabilă a autoturismului Dacia, ca efect al impactului generat de autoturismul Wartburg. 4. Accidentul era evitat dacă șoferul autoturismului Wartburg BV-01-RBW își continua deplasarea pe banda a II-a, pe care s-a aflat înainte de impact, fără să încerce să treacă pe banda I-a.”
În completarea la raportul de expertiză tehnică s-a menționat că:
„1) La pct. 2. a din raportul de expertiză s-a explicat pozițiile inițiale ale autoturismului Dacia (înainte de impact) și influența acestor poziții asupra manevrelor conducătorului autoturismului Wartburg. 2) Nu există contradicție între cele reținute la punctul 2. a deplasarea autoturismului Dacia BV „calare” pe ambele benzi și cele stabilite la pct. 3 (căi de evitare a accidentului) deoarece: conducătorul autoturismului Dacia BV nu a semnalizat trecerea totală pe banda a II-a, fiind numai o manevră de ocolire a gropilor de pe banda I; conducătorul autoturismului Wartburg, care venea din spate, nu trebuia să intre pe banda I, ci să păstreze distanța față de autoturismul din fața sa pentru a vedea ce traiectorie va lua autoturismul Dacia BV sau să rămână pe banda a II-a pe care se găsea; rulând în continuare pe banda a II-a putea trece pe lângă autoturismul Dacia BV. 3) Impactul între autoturismul Opel și Dacia BV a avut loc înainte de zona de restricție de viteză (30 km/h), prin urmare autoturismul Opel nu era obligat să circule cu viteza de 30 km/h înainte de zona de restricție. Dacă partea vătămată purta centura de siguranță nu era aruncată din autoturism ca efect al impactului cu autoturismul Opel. 4) Autoturismul Opel Vectra fiind dotat cu sistem ABS de frânare nu lasă „urme de frânare” deoarece acest sistem împiedica blocarea roților. În această situație o probă este declarația conducătorului autoturismului Opel și pe de alta parte distanța la care s-a oprit autoturismul Opel după impact, care era mai mare dacă impactul se producea la viteza de 90 sau 100 km/h, ceea ce este un indiciu al reducerii vitezei în momentele premergătoare impactului prin frânare.
5) La pct. 2. c din raportul de expertiză s-au arătat condițiile în care cele două autovehicule s-au frecat ușor în partea stângă față. 6) Schița anexată la raportul de expertiză este trasată la scara 1:100 ceea ce permite stabilirea locului coliziunii între autoturismul Dacia Bv și Opel.
7) Cauza încetării urmelor de derapare produse de autoturismul Dacia BV pe refugiu, înainte de locul impactului cu autoturismul Opel se explică prin poziția roților în raport de traiectoria autoturismului, pe această ultime porțiune înainte de impact, unde viteza autoturismului era mult micșorată. 8) În momentul coliziunii cu autoturismul Opel, autoturismul Dacia BV se afla în mișcare, mergând cu spatele spre partea dreaptă a drumului (sens spre Brașov), cu o viteză mai mică decât cea de la începutul derapării.”
Înalta Curte consideră că în stabilirea culpei inculpatului de 70 % în producerea accidentului au fost avute în vedere încălcarea limitei de viteză în zona respectivă, viteza autoturismului inculpatului fiind de 91 km/h ce depășea limita legală și mult mai mare decât viteza autoturismului condus de partea civilă de 50 km/h, condițiile concrete de rulare, nesemnalizarea la schimbarea benzii de circulație și nepăstrarea distanței corespunzătoare pentru evitarea lovirii autoturismului din fața sa, în situația în care acesta încetinea viteza sau oprea brusc, accidentul fiind produs de impactul autoturismului inculpatului cu cel al părții civile, iar coliziunea dintre autoturismul martorului și autoturismul părții civile este o consecință a traiectoriei necontrolabile a autoturismului Dacia, ca efect al impactului generat de autoturismul inculpatului, accidentul putând fi evitat dacă autoturismul inculpatului își continua deplasarea pe banda a II-a, pe care s-a aflat înainte de impact, fără să încerce să treacă pe banda I.
Așadar, a fost reținută contribuția cauzală determinantă a inculpatului T.Șt.A. în producerea accidentului, dar și aceea a părții civile D.I., fiind exclusă culpa martorului față de condițiile arătate.
De asemenea, în ceea ce privește nepurtarea centurii de siguranță de către partea civilă la momentul coliziunii autoturismului acesteia cu cel al martorului s-a datorat intenției părții civile de a verifica avariile produse, ca urmare a accidentului determinat de inculpat, iar coliziunea cu autoturismul martorului a avut loc în fracțiuni de secundă, reprezintă împrejurări care nu sunt de natură să conducă la diminuarea procentului de culpă a inculpatului stabilit corect la 70 %.
Astfel, Înalta Curte consideră că între percepția materialului probator administrat și soluția pronunțată de instanța de apel există o deplină concordanță, așa încât nu este aplicabil cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Înalta Curte nu poate reține nici celelalte critici ale apărătorului recurentului inculpat referitoare la nemotivarea daunelor morale și acordarea celorlalte despăgubiri, deoarece instanța de apel a arătat că față de procentele culpelor stabilite urmează a fi recalculate despăgubirile civile acordate de către prima instanță, rezultând că au fost însușite argumentele instanței de fond, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor materiale, morale și prestația periodică, în repararea prejudiciului produs părții civile, în limitele culpei autorului accidentului, respectiv a inculpatului, în raport cu sumele stabilite inițial, acestea din urmă fiind dovedite prin mijloacele de probă administrate.
De altfel, Înalta Curte consideră că în contextul cauzei, sub aspectul tuturor despăgubirilor civile acordate părții civile D.I., așa cum au fost diminuate, ca urmare a culpei de 70 % a inculpatului T.Șt.A. în producerea accidentului, față de culpa de 30 % a părții civile, acestea asigură repararea doar a unei părți a prejudiciului produs, în condițiile stabilirii unor fapte culpabile comune, a inculpatului și a părții civile, neexistând niciun temei juridic ca partea din paguba cauzată prin culpa părții civile să fie reparată de inculpat, așa încât s-a ținut cont de gravitatea culpelor comune ale părților, în baza probelor administrate, în concordanță și cu Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 10 din 18 mai 1961 referitoare la răspunderea civilă a autorului unui fapt ilicit pentru prejudiciul cauzat prin culpă comună.
Totodată, în contextul cauzei se justifică obligarea inculpatului T.Șt.A. la plata sumei de 28.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, către partea civilă D.I., așa cum s-a stabilit de instanța de apel, deoarece prin fapta inculpatului determinantă în producerea accidentului, generat, în proporția culpei stabilite, a fost afectată o valoare socială importantă, integritatea corporală a părții civile, acestuia, fiindu-i cauzate leziuni grave, a căror vindecare a necesitat o perioadă relativ lungă de timp de circa trei luni, ce au necesitat tratamente numeroase, împiedicând-o să participe la o viață cotidiană normală, însă, semnificativ de menționat este împrejurarea producerii unei infirmități permanente prin paralizia membrelor inferioare, ceea ce reprezintă o afectare fizică și psihică a vieții părții civile, așa cum, de altfel, a evidențiat în mod expres martora T.A., în declarația dată în fața instanței de fond, „…apreciez că partea vătămată D.I. a fost afectat profund de accidentul din 13 iulie 2001, care i-a schimbat viața”.
De asemenea, referitor la celelalte despăgubiri civile acordate părții civile D.I., respectiv despăgubirile materiale și prestația periodică ale căror cuantumuri au fost diminuate, ca urmare a constatării culpei comune, în procentele arătate, de către instanța de apel și acestea sunt justificate, iar reducerea sumelor s-a raportat la sumele stabilite inițial de instanța de fond, în baza numeroaselor mijloace de probă administrate, respectiv înscrisuri, precum și declarațiile martorilor S.L., M.I., T.A., ascultați, atât anterior desființării, cât și ulterior, în rejudecare de către prima instanță, așa încât nu sunt aplicabile cazurile de casare invocate, respectiv art. 3859 pct. 9 și pct. 10 C. proc. pen.
Înalta Curte consideră decizia pronunțată de instanța de apel, ca fiind legală și temeinică sub toate aspectele.
Totodată, verificând hotărârea atacată nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta parte civilă D.I. și de recurentul inculpat T.Șt.A. împotriva deciziei penale nr. 180/ Ap din 19 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga recurenții la plata sumei de câte 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta parte civilă D.I. și de recurentul inculpat T.Șt.A. împotriva deciziei penale nr. 180/ Ap din 19 iunie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția penală.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 februarie 2007.