Conflict between domestic readmission agreements and EU Directive 2004/38/CE regarding restrictions on free movement rights of Union citizens.

Asupra recursului civil de față din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 martie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul G.V., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 416 din 11 aprilie 2007, Tribunalul Alba, secția civilă, a respins cererea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Pârâtul a fost returnat din Franța pentru ședere ilegală, la data de 7 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.

Conform art. 14 și art. 18 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale.

Potrivit Directivei 2004/38/CE statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În speță nu se poate reține în sarcina pârâtului un comportament de natură să justifice necesitatea luării măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație.

Prin decizia civilă nr. 210A din 26 iunie 2007 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

După data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, restrângerea libertății de circulație a cetățenilor români, deveniți conform art. 17 din tratatul Comunității Europene cetățeni ai uniunii, nu se mai poate face decât cu respectarea reglementărilor comunitare în domeniu, și anume a Directivei nr. 38/2004, potrivit căreia sunt permise restrângeri ale dreptului la liberă circulație și de ședere liberă pentru motive ce țin de ordinea publică, de siguranța publică sau de sănătatea publică, or în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în una din cele trei situații.

Potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ordinea și siguranța publică este atinsă de persoanele în cauză dacă acestea constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, avându-se în vedere și antecedentele acestora.

În cauză nu sunt întrunite condițiile pentru ca instanța să ia măsura extremă a restrângerii dreptului la liberă circulație a cetățeanului român.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta arată că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 7 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.

Dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, iar măsura prevăzută de art.38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan extern, cât și pe plan intern.

Astfel, nu se poate susține că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încalcă prevederile din Constituție sau din alte instrumente juridice internaționale, cum ar fi Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau Tratatul de aderare ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, prin care s-a negociat o perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2007, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state.

Recurenta mai susține că Directiva nu face parte din legislația internă, ci doar impune statelor membre o obligație de rezultat, lăsând autorităților naționale competențele legate de forma și mijloacele utilizate în acest scop.

Or, returnarea unui cetățean se aplică atunci când acesta încalcă ordinea juridică internă a acelui stat.

În plus, dreptul reglementat prin Directiva 2004/38/CE nu este incident în cauză întrucât măsura solicitată de reclamantă se referă la propriul resortisant, și nu la un resortisant dintr-un lat stat membru al UE.

Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Curtea de apel a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de dreptul comunitar, aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit membră a Uniunii Europene; totodată, a reținut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că în cauză nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.

Curtea de apel nu a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este în sine contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Franța la data de 7 decembrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în acest stat al Uniunii Europene.

Deși potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.

Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului din Franța, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Într-adevăr, Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligația implementării în legea internă a prevederilor sale.

Cum însă pentru motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întrunește exigențele impuse de Directivă referitoare la condițiile limitării dreptului la liberă circulație, lăsând a se înțelege că simpla returnare a unui cetățean român dintr-un alt stat este suficientă pentru ca instanța să poată lua față de el măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe viitor, în mod corect s-a dat efect direct normei comunitare, care reprezintă un izvor de drept secundar, dat fiind că litigiul se poartă între stat și un particular.

De asemenea, faptul că statul român, prin Ministerul Administrației și Internelor, solicită restrângerea exercitării unui drept fundamental al propriului cetățean nu face inaplicabile normele de drept comunitar, câtă vreme cetățeanul român este în același timp și cetățean al Uniunii Europene, iar drepturile sale nu pot fi restrânse în condiții mai nefavorabile decât cele ale altor cetățeni ai uniunii.

Cum în speță reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, mărginindu-se să invoce un interes de ordin general, referitor la obiectivul stopării migrației ilegale, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 210 A din 26 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2007.