In-kind restitution of expropriated property: admissibility of new evidence in judicial proceedings and abusive application of Decree 92/1950

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 14 noiembrie 2001, B.B. a cerut Primarului Municipiului București, în calitate de unic moștenitor al autoarei Ș.B., restituirea în natură a imobilului situat în București.

Prin dispoziția nr. 3102 din 21 iunie 2004, cererea a fost respinsă, cu motivarea că cel în cauză nu a depus, până la data de 30 iunie 2003, acte care să ateste dreptul de proprietate al autoarei sale, asupra imobilului.

La 14 iulie 2004, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, să oblige pârâtul a-i restitui în natură, imobilul în legătură cu care a formulat notificarea, imobil preluat abuziv în proprietatea statului.

Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 861 din 21 iunie 2006, a admis contestația și anulând actul atacat, a dispus restituirea în natură a suprafeței de 61,64 mp construcții, respectiv 91 mp, aflate la mansarda și subsolul imobilului situat în București, suprafețe construite astfel cum au fost identificate și stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

A constatat totodată dreptul contestatorului (decedat pe parcursul procesului care, a fost continuat de moștenitorii K.E. și B.J.) la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele de la parterul și etajul 1 al aceluiași imobil, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantul este unicul moștenitor al defunctei B.Ș., fosta proprietară a imobilului, trecut abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, din actele cauzei rezultând că există identitate între str. I. nr. 57, astfel cum apare menționat în contractul de vânzare-cumpărare și str. C. nr. 57, actuala denumire a străzii.

Tot astfel, se mai arată, preluarea operată în temeiul Decretului nr. 92/1950 a avut un evident caracter abuziv, în condițiile în care s-a făcut pe un alt nume decât cel al autoarei contestatorului, adevărata proprietară a imobilului.

În esență, cu aceeași motivare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 143 din 7 martie 2007 a respins ca nefondat, apelul pârâtului.

În cauză a declarat recurs în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că printr-o greșită apreciere a probelor, instanța a reținut că reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu și a calității de persoane îndreptățite.

Astfel, se arată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate nu au fost prezentate în termenul de 18 luni prevăzut de lege iar din înscrisurile depuse în cauză nu rezultă dacă împreună cu spațiile înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost vândute și cotele părți aferente din suprafețele comune.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate... și orice alte înscrisuri necesare pretențiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

În interpretarea acestui text, practica judiciară a reținut constant că sintagma folosită de legiuitor vizează doar procedura derulată ulterior notificării, de către entitatea investită cu soluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu și etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziției, în fața instanței judecătorești.

În adevăr, din nicio dispoziție a legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire.

Ca atare, cum legea nu cuprinde o asemenea dispoziție, prevalează principiul realizării dreptului, în raport cu cel al respectării procedurii, conform prevederilor constituționale și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitoare la garantarea dreptului de proprietate.

În speță, probele administrate atestă fără putință de tăgadă că imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea a fost proprietatea S.B., autoarea contestatorilor, care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4965/1946 și l-a deținut până în anul 1950, când nemișcătorul a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele unei alte persoane decât adevăratul proprietar, respectiv B.M.

În consecință, în mod corect instanțele au făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 9 din lege și au dispus restituirea în natură a părții de imobil ce nu a făcut obiectul înstrăinării în condițiile Legii nr. 112/1995.

Cât privește suprafețele construite restituite efectiv în natură, nu s-a probat că acestea ar aparține cotei indivize din părțile de folosință comună ale imobilului.

Așa fiind, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 143 din 7 martie2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2007.