Primacy of EU free movement directive over national post-derogation travel restrictions

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub 870/86/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta P.V., datorită faptului că aceasta a fost returnată din Italia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 159/CA din 26 februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea soluției că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului proporționalității.

Cum aceste cerințe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, cererea a fost găsită neîntemeiată și respinsă în consecință.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 117 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.

S-a reținut în considerentele deciziei că, deși pârâta a fost returnată din Italia la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

De aceea, instanța de fond a apreciat în mod corect că normele comunitare (Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004) au devenit incidente și că acestea statuează asupra liberei circulații a persoanelor ca fiind una dintre libertățile fundamentale, cetățenia Uniunii conferind fiecărui cetățean al acesteia dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres.

Textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentară de restrângerea dreptului la libera circulație în cazul returnării unui cetățean român în temeiul unui acord de readmisie, are caracter discriminatoriu în raport de regimul de care beneficiază ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene și se situează în afara ipotezelor prevăzute strict de art. 27 din Directivă.

Ca atare, legislația comunitară prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar, ceea ce a făcut în mod corect prima instanță, prin soluția adoptată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției situației juridice. Cum returnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar nu erau incidente.

Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu prevederile Protocolul nr.4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminența.

Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 117 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2007.