Partial annulment of public domain inclusion based on conflicting registrarial property rights in administrative litigation.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 7 august 2003, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu P.V. și Guvernul României, anularea Hotărârii nr. 11 din 30 iulie 1999 emisă de pârâta I, precum și a H.G. nr. 532/2002 privitoare la trecerea în domeniul public al Comunei Văliug a terenurilor înscrise în C.F.

În cauză a formulat cererea de intervenție în interes propriu P.M.S. susținând greșita trecere în domeniul public al terenului dobândit de ea.

Prin sentința civilă nr. 317 din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca tardivă cererea de anulare a H.G. nr. 532/2002 și cererea de intervenție formulată în cauză și a declinat în favoarea Tribunalului Caraș Severin, soluționarea cererii de anulare a H.C.L.V., reținând că H.G. nr. 523 a fost publicat în M. Of. la 24 iulie 2002, iar reclamanții au contestat-o în instanță la 5 august 2003, peste termenul prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990.

Admițând recursul reclamantului J.P., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3819 din 17 iunie 2005 a casat sentința Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a analiza și critica referitoare la competența soluționării capătului de cerere privind anularea H.C.L.V. dată fiind interdependența acestuia cu H.G. nr. 532/2002.

Analizând materialul probator aflat la dosar, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civila nr. 106/ P din 29 martie 2006, a admis acțiunea, a anulat parțial H.C.L.V. nr. 11/1999 și H.G. nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al județului Caraș Severin.

Instanța a reținut că reclamanții au luat cunoștința de ambele hotărâri a căror anulare o solicită numai la 16 aprilie 2003 cu ocazia unui alt litigiu. Cât privește anexele H.G. nr. 532/2002, fiind publicate în M. Of. nr. 541 bis din 24 iulie 2002, acestea au fost comunicate numai instituțiilor interesate, neajungând la cunoștința publicului. În consecință, reclamanții nu aveau posibilitatea luării la cunoștință din momentul publicării, motiv pentru care acțiunea lor nu a fost tardiv formulată.

Pe aspectul competenței instanța a stabilit că intră în competența sa atât soluționarea cererii privind anularea H.G. nr. 532/2002, cât și a celei referitoare la actul premergător, Hotărârea nr. 11/1999 a C.L.V.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat ca reclamanții au făcut dovada calității lor de proprietari asupra unei părți din domeniul public cuprins în H.G. nr. 532/2002 ceea ce impune anularea parțială a celor două hotărâri contestate, corespunzător dreptului de proprietate dovedit de reclamanți cu extrasele de carte funciară.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și art. 3041 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea fondului sub următoarele aspecte:

1. Din modul de redactare rezultă că sentința nu este motivată în drept. Lipsa unei baze legale face ca raționamentul instanței să rămână fără suport.

2. Cererea de intervenție principală era inadmisibilă, întrucât intervenienta nu a realizat procedura administrativă prealabilă cu emitentul actului, Guvernul României.

3. Nu s-a motivat suficient considerentul referitor la calitatea de proprietari a reclamanților și intervenientei. Afirmațiile instanței sunt generale, nu se particularizează situația imobilului înscris în C.F.

În recurs nici unul dintre intimați nu a formulat întâmpinare.

În ședința publică de la 27 octombrie 2006, constatând că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată de către intimații – reclamanți C.I.M., R.V.N. și C.E., în temeiul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus citarea acestora cu mențiunea de a complini această lipsă până la termenul următor, 27 octombrie 2006.

Cu toate acestea, până la soluționarea recursului, numai intimatele L.M. și P.A. au semnat cererea de chemare în judecată, pentru ceilalți trei intimați – reclamanți, urmând a se face aplicarea primului alineat al art. 133 C. proc. civ., în sensul declarării nulității cererii lor de chemare în judecată.

Cât privește recursul formulat de pârâtul Guvernul României, din examinarea sentinței atacate și a criticilor anterior expuse, Înalta Curte constată:

1. Considerentele sentinței, în partea privitoare la fondul pricinii sunt foarte concise. Rezultă însă cu claritate, chiar în absența indicării textelor de lege incidente: art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată), art. 480 – 481 C. civ. și art. 44 din Constituție, că instanța de fond a avut în vedere faptul că actul administrativ atacat a încălcat dreptul de proprietate al reclamanților și intervenientei.

S-a arătat astfel explicit în considerente că aceștia sunt proprietari tabulari asupra terenurilor indicate de pârâții Guvernul României și C.V. ca făcând parte din domeniul public al comunei Văliug. Pe lângă extrasele de carte funciară furnizate de reclamanți, instanța de fond a mai reținut în motivare și împrejurarea semnificativă că pârâtul C.J.C.S. a lăsat la aprecierea sa soluționarea litigiului.

În plus, prin sintagma „motive de drept” folosită de legiuitor în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se înțelege numai indicarea unui text de lege, ci și trimiterea la un principiu de drept, instituție juridică, etc. ceea ce judecătorul fondului a făcut.

2. La data de 3 decembrie 2003, în primul dosar de fond nr. 4952/CA/2003 al Tribunalului Caraș Severin a formulat o cerere de intervenție P.M.S. Această cererea a fost calificată de autoare ca fiind deopotrivă principală și accesorie. Este corectă teza recurentului privind obligativitatea procedurii prealabile la care se referă art. 5 din Legea nr. 29/1990 și în privința intervenienților principali, numai că intervenienta, nemulțumită de H.C.L.V. nr. 11/1999 a înregistrat reclamația administrativă la acesta la 24 noiembrie 2003, arătând că a aflat din zvon public despre existența unui act de expropriere a proprietății sale (cota de 4/6 din terenul înscris în C.F.), solicitând totodată comunicarea acestuia.

Cum C.L.C.V. nu a răspuns la această reclamație, necomunicându-i intervenientei care este actul administrativ ce o vatămă, în speță H.G. nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al județului Caraș Severin, intervenienta nu a putut formula reclamația administrativă la Guvernul României, ci a ales să se alăture, în termen, intimaților – reclamanți, în condițiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, cum s-a arătat anterior, terenul înscris în C.F., menționat de recurentă, figura și în acțiunea introductivă. În aceste condiții critica din cadrul acestui motiv de recurs apare ca fiind inutilă, întrucât și dacă s-ar considera ca fiind inadmisibilă intervenția principală, ar rămâne de examinat intervenția accesorie, a cărei admisibilitate în materia contenciosului administrativ nu mai este condiționată de îndeplinirea procedurii prealabile, iar efectul hotărârii judecătorești în privința intervenientei ar rămâne același.

3. Instanța de fond a anulat parțial H.G. nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al județului Caraș Severin, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județ, inventarul bunurilor comunei Văliug, numai în partea privitoare la suprafața evidențiată asupra căreia intimații – reclamanți și intervenienta dovedesc un drept de proprietate tabulară cu cărțile funciare. S-a reținut că aceștia au dobândit proprietatea asupra acestor imobile, parțial prin succesiune și parțial prin hotărâri judecătorești.

În limitele învestirii sale, instanța de fond nu putea tranșa problema dreptului de proprietate invocat de reclamanți și intervenientă și nici nu era necesar, întrucât potrivit art. 52 alin. (1) din Constituție era suficient ca aceștia să-și probeze interesul legitim.

Or, cu înscrisurile depuse la fondul cauzei, acest interes a fost demonstrat cu prisosință.

Astfel, pentru imobilul înscris în C.F. s-a depus certificatul de moștenitor din 28 iulie 2003, din care rezultă că intimata - intervenientă P.M.S. a dobândit cota de 4/6 din imobilele înscrise în această C.F., pentru cel înscris în C.F. 226 s-au depus extrase de carte funciară ale dosarului nr. 4952/CA/2003 al Tribunalului Caraș Severin din care reiese că sunt proprietari, cu diferite cote, intimații – reclamanți J.P., J.A., P.A. si L.M. Pentru aceste două poziții, ca și pentru imobilul menționat în C.F. (același dosar de fond) există mai multe procese pe rol, în diferite stadii procesuale, prin care se dezbate dreptul de proprietate în contradictoriu cu autoritățile locale sau cu persoane juridice de drept privat. Nici recurentul și nici intimații nu au prezentat vreo hotărâre judecătorească irevocabilă care să tranșeze dreptul de proprietate asupra imobilelor (teren) în discuție. Apare astfel ca fiind dovedit interesul legitim al intimaților – reclamanți și al intimatei – interveniente de a se anula H.G. nr. 532/2002, precum și actul premergător Hotărârea nr. 11 din 30 iulie 1999 a C.L.V., urmând ca cele două autorități să poată stabili dacă imobilele fac parte din domeniul public al Comunei Văliug numai după ce situația juridică a acestora va fi clarificată.

În fine, cât privește imobilele menționate la C.F. a comunei Văliug, Înalta Curte constată că dreptul de proprietate al intimaților – reclamanți este pe deplin dovedit, aceștia probând că autorii lor au fost proprietarii acestora încă de la 1878 (dosarul nr. 9331/2005 al Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ). De altfel, cu înscrisul nou depus în recurs, adresa din 21 noiembrie 2006, emisă de Primăria Văliug, intimații – reclamanți au dovedit că această autoritate le recunoaște calitatea de „proprietar de drept” pentru acest teren.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin (1) – (3) C. proc. civ. se va casa în parte sentința atacată, numai în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.I.M., R.V.N. și C.E. pe care o declară nulă în temeiul art. 133 C. proc. civ.

Celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la admiterea cererii de chemare în judecată formulate de ceilalți reclamanți precum și a cererii de intervenție vor fi menținute fiind legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 106/ PI din 29 martie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comerciala și de contencios administrativ.

Casează în parte sentința atacată în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.I.M., R.V.N. și C.E. pe care o declară nulă în temeiul art. 133 C. proc. civ.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2007.