Legality of concurrent leadership allowance restrictions for medical academic staff under administrative norm review

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1179/CA/2006, pârâții U.O., M.T. și M.T.T. au invocat excepția de nelegalitate a art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 455/1990 privind unele masuri pentru personalul didactic din învățământul superior de medicina si farmacie.

Prin încheierea nr. 273/ CA din 19 octombrie 2006, Tribunalul Bihor a dispus, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului la Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate invocate.

Prin sentința civilă nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de nelegalitate invocată și a constatat nelegalitatea prevederilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 455/1990.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, aspectele ce vor fi arătate în continuare.

Curtea de apel a reținut că legalitatea art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 455/1990 se verifică în raport cu legislația în vigoare la data adoptării, întrucât actele administrative se emit în baza legilor existente la momentul respectiv și își păstrează valabilitatea atâta timp cât sunt în vigoare legile în baza cărora au fost emise.

În speță, instanța de fond a constatat că prevederile contestate nu exclud posibilitatea ca personalul didactic medical și farmaceutic să îndeplinească funcții de conducere atât în învățământ cât și în rețeaua de asistență medicală, dar prevăd obligația de a opta pentru o singură indemnizație de conducere, fără a exista astfel posibilitatea retribuirii pentru ambele funcții.

În raport cu reglementările în vigoare la data adoptării H.G. nr. 455/1990, Curtea de apel a reținut că prevederile art. 1 alin. (3) din hotărâre contravin dispozițiilor în vigoare la momentul respectiv, și anume art. 18 din Constituția Republicii Socialiste României din 1965, art. 19 lit. b) și art. 82 alin. (2) din Legea nr. 10/1972 Codul muncii și prevederilor Legii nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea și calitatea muncii, în preambulul căreia se prevedea că „în toate domeniile de activitate, fiecare om al muncii este retribuit în raport de cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii sale, conform principiului: retribuție egală pentru muncă egală”.

În consecință, Curtea de apel a concluzionat că dispozițiile contestate interzic retribuirea unei munci prestate în raport cu cantitatea, calitatea și importanța socială a acestei munci și că, dacă personalului din rețeaua de asistență medicală i s-a recunoscut dreptul de a desfășura activitate didactică și să îndeplinească funcții de conducere atât în învățământ cât și în sistemul de asistență medicală, această muncă trebuie retribuită în baza dispozițiilor legale, neputându-se limita acest drept printr-o Hotărâre a Guvernului.

Împotriva sentinței civile nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României.

Recurenta critică soluția instanței de fond în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât sau încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel Guvernul României a solicitat să-i fie comunicată excepția de nelegalitate formulată de reclamanți, cerere respinsă cu încălcarea dreptului la apărare.

Instanța a pronunțat o hotărâre prin interpretarea greșită a unor dispoziții legale dar și cu aplicarea unor norme legale care nu au incidență în cauză, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Asupra excepției de nelegalitate formulată de reclamanți în recurs se invocă excepția tardivității, întrucât privește un act administrativ adoptat sau emis înaintea intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Recurenta considera că excepția de nelegalitate a prevederilor alin. (3) din articolul unic al H.G. nr. 455/1990 este inadmisibilă, controlul de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004 putând fi exercitat de instanțele de contencios administrativ numai cu privire la actele administrative ulterioare intrării în vigoare a acestei legii organice.

Intimații prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului menținerea hotărârii instanței de fond care a constatat nelegalitatea actului administrativ în raport de prevederile Codului muncii în vigoare la acea dată, a Legii nr. 57/1974.

Recursul este fondat.

Cu privire la excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate se constată că este nefondată.

H.G. nr. 455/1990 reglementează unele măsuri pentru personalul didactic din învățământul superior de medicină și farmacie, iar alin. (3) a cărui nelegalitate s-a invocat are următorul cuprins „Personalul didactic medical și farmaceutic care îndeplinește funcții de conducere în învățământ și în rețeaua de asistență medicală va opta pentru o singură indemnizație de conducere”.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetat oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Întrucât Legea nu face nici o distincție, pot forma obiect al excepției de nelegalitate atât actele administrative unilaterale individuale, cât și actele administrative unilaterale normative.

În cazul actului unilateral individual, prevederea menționată a fost interpretată în sensul că excepția de nelegalitate este admisibilă numai pentru actele emise sau adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, din considerente rezultate din aplicarea principiului stabilității raporturilor juridice și din interpretarea sistematică și istorico-teleologică a legii.

Aceste argumente nu pot fi însă reținute și în cazul actelor administrative unilaterale cu caracter normativ, care pot fi supuse oricând controlului de legalitate, nu numai pe calea excepției de nelegalitate, ci și pe calea acțiunii directe, conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

În consecință, nu poate fi reținut motivul de recurs privind inadmisibilitatea excepției de nelegalitate privind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, respectiv H.G. nr. 455/1990, privind unele măsuri pentru personalul didactic din învățământul superior de medicină și farmacie.

Critica privind nelegalitatea hotărârii atacate pentru nesocotirea formelor de procedură nu poate fi de asemeni reținută.

Asupra excepției de nelegalitate instanța de contencios administrativ are obligația să se pronunțe în procedură de urgență în ședința publică, cu citarea părților.

Instanța de fond pentru judecarea cauzei cu celeritate și în procedura de urgență, a respectat formele de procedură respectiv a efectuat citarea părților, iar încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ cuprinde motivele excepției de nelegalitate prin prisma actelor normative apreciate ca încălcate de reclamanți.

Mai mult din conceptul de citare rezultată că s-au înserat toate datele în baza cărora Guvernul României să își formuleze apărările.

Criticile de netemeinicie și nelegalitate invocate de recurentă sunt fondate în privința soluționării excepției de nelegalitate cu care a fost sesizată Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ.

Din expunerea de motive care însoțește proiectul de act administrativ se constată care au fost condițiile în care s-a adoptat H.G. nr. 455/1990, precum și faptul că aceasta a fost un progres în acordarea drepturilor salariale pentru personalul didactic din învățământul superior de medicină și familie.

Prin H.G. nr. 455/1990 se reglementa activitatea de învățământ superior de medicină și farmacie în spitale clinici, instituții de cercetare științifică și medicală, institute și centre medicale, iar catedrele și disciplinele funcționau în aceste unități.

În expunerea de motive sa reținut necesitatea adoptării acestui act administrativ întrucât până în anul 1974, când a fost adoptată Legea nr. 57 privind salarizarea personalului după cantitatea și calitatea muncii, personalul didactic primea pentru activitatea medicală o indemnizație clinică, iar cei care îndeplineau și o funcție de conducere medicală primeau și o indemnizație de conducere.

În cazul în care același cadru didactic avea și o funcție de conducere didactică primea o singură indemnizație de conducere.

Legea nr. 57/1974 a desființat indemnizația clinică, iar indemnizația de conducere nu a mai fost prevăzută.

S-a constatat că modul de salarizare prevăzut de Legea nr. 157/1974 prin art. 153 și anexa nr. 12 din Decretul nr. 100/1979 ce reglementa salarizarea gărzilor în spitale, nu mai era corespunzător deoarece cadrele didactice înlocuiau practic medicii din unitățile sanitare.

În baza acestor motive s-a propus și adoptat prin H.G. atacată reînființarea indemnizației clinice și posibilitatea acordării indemnizației de conducere pentru cadrele didactice din institutele de medicină și familie care lucrau nemijlocit în asistența medicală.

În aceste condiții nu se poate susține întemeiat că dispozițiile actului administrativ sunt nelegale și creează o discriminare între salariații care, în condițiile munci egale cantitativ și calitativ ar beneficia de drepturi salariale diferite.

Reținând că dispozițiile actului administrativ individual cu caracter normativ privit în ansamblu nu contraveneau dispozițiilor legale în vigoare la data adoptării sale, fiind un progres prin acordarea unor drepturi salariale respectiv reînființarea indemnizației clinice și posibilitatea acordării indemnizației de conducere desființate sau nereglementate prin Legea nr. 57/1974, Curtea apreciază că excepția de nelegalitate invocată este nefondată.

În consecință, constatând că instanța de fond a reținut greșit încălcarea prevederilor art. 18 Constituția R.S.R. din 1965 și Legea nr. 10/1972, Curtea a admis recursul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificând sentința atacată, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a H.G. nr. 455/1990 alin. (3), potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 192/ CA din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge excepția de nelegalitate a prevederilor alin. (3) al art. 1 din H.G. nr. 455/1990.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2007.