Jurisdictional classification of agricultural lease: commercial vs. administrative competence for public property leasing

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1074 din 17 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 4823/2005, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâta A.D.S., fiind declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC T.C.E. SRL Piatra Neamț, în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între părțile în proces s-a încheiat un contract de arendă, conform voinței lor comune și că de esența contractelor comerciale sau civile este negocierea clauzelor contractuale și încheierea actului ca urmare a acestei negocieri.

Pe de altă parte, a considerat instanța că particularitatea contractelor administrative este că una dintre părți este o autoritate administrativă, iar conținutul contractului vizează un interes general, formulat în clauze pe care cealaltă parte le acceptă fără negocieri.

A considerat instanța că invocarea ca temei a dispozițiilor art. 2 lit. c) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (de către reclamantă) nu atrage automat competența instanței de contencios administrativ.

A apreciat instanța că A.D.S., ca instituție de interes public cu caracter financiar și comercial, în calitate de contractant (în contractul dedus judecății) nu a acționat în regim de putere publică, ci a negociat clauzele, pe poziție de egalitate cu reclamanta.

În fine, calificând contractul de arendă ca unul comercial, instanța a stabilit (și în raport cu dispozițiile Legii nr. 268/2001) că A.D.S. a avut calitatea de comerciant în contract, astfel încât sub aspectul competenței sunt aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată.

În motivarea cererii, reclamanta susține, în esență, că scopul contractului de arendare în discuție în cauză are ca finalitate punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Mai susține recurenta că pârâta își exercită, în speță, atribuțiile de administrare, gestionare și exploatare a bunurilor din domeniul public al statului, acesta fiind un al doilea argument al calificării contractului ca administrativ.

Memoriul separat depus peste termenul legal de recurs, nu va fi analizat de Curtea de față, având în vedere și considerentele încheierii din 28 noiembrie 2006 prin care s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata A.D.S.

În concluziile scrise depuse înainte de dezbaterile în fond asupra recursului, recurenta reiterează susținerile din cererea inițială, dar aduce și argumente noi privind calitatea de „ne-comerciant” a societății, în calitatea ei de arendaș, în contract, dar aceste argumente nu vor putea fi analizate, dat fiind neinvocarea lor înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului (art. 303 alin. (1) C. proc. civ.).

Recursul nu se fondează.

Obiectul acțiunii îl constituie obligarea A.D.S. să încheie un act adițional la contractul de arendă, încheiat de părțile în proces, act prin care s-a prevăzut, la art. 2.1, arendarea suprafeței de 56.905 ha teren cu destinație agricolă în perimetrul Insulei Mari a Brăilei.

Prin cererea sa, reclamanta solicită obligarea la încheierea actului adițional dar nu oricum, ci cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 2.5 și a Cap. XII din contract, evocând un litigiu în curs între părți și imposibilitatea de a fi scoasă afară de pe terenul primit în arendă, fără a primi despăgubirea reprezentând contravaloarea investițiilor sale neamortizate.

Așadar, raportul juridic existent între părți este unul de egalitate în care au negociat liber clauzele pe care acum le invocă reciproc, cerând respectarea lor.

Chiar dacă acest contract care are ca temei o lege specială, Legea nr. 268/2001, nu este unul comercial tipic, din analiza clauzelor sale rezultă că el se apropie cel mai mult de contractul comercial, fie măcar din voința părților de a supune orice litigiu ce s-ar ivi între ele „Curții de Arbitraj Comercial Internațional” (Cap. X „Litigii”).

Cum în speță se solicită obligarea celeilalte părți contractante de a încheia un act adițional la contract, refuzul co-contractantei se circumscrie raporturilor contractuale inițial încheiate de părți, astfel încât competența va aparține tot instanței comerciale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.C.E. SRL Piatra Neamț, împotriva sentinței civile nr. 1074 din 17 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 4198,91 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2007.