Judicial restriction of EU citizens' free movement rights following readmission: supremacy of EU directives over national automatic penalty provisions

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra prezentului recurs care constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 11 octombrie 2006, pe rolul Tribunalului Bihor reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani pentru pârâtul P.V.F.

Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată de O.G. nr. 5/2006.

În fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Anglia la data de 31 mai 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr. 369/2003.

Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 170/C din 12 februarie 2007 a respins acțiunea ca nefondată.

S-a reținut că:

- dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt imperative, iar potrivit art. 2 din Protocolul 4 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât pentru măsuri necesare într-o societate democratică și care vizează securitatea națională, siguranța și sănătatea publică, prevenirea faptelor penale sau protejarea drepturilor și libertăților altei persoane.

În raport de datele speței nu s-a considerat necesară o asemenea restrângere.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 159/2007 din 26 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

S-a reținut că art. 52 din Legea nr. 248/2005 se referă la data aderării României la Uniunea Europeană și de altfel nu s-a dovedit că pârâta s-a aflat în vreuna din situațiile care impun o asemenea limitare într-o societate democratică.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat în termen recurs.

Criticile în fapt s-au referit în esență, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc cu respectarea unor obligații impuse de lege și limitările aduse acestui drept și permise de Legea nr. 248/2005 nu contravin nici normelor constituționale (art. 53) și nici reglementărilor internaționale care consacră acest drept.

S-a arătat că migrația ilegală care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui alt stat sau care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat este o problemă de interes public și deci supusă limitărilor.

S-a mai susținut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene după 1 ianuarie 2007 nu înlătură aplicarea dispozițiilor invocate, de vreme ce România a negociat o perioadă de tranziție de 2-7 ani (care curge de la 1 ianuarie 2007) la capitolul libera circulație a persoanelor și care permite ca unele state să ia măsuri restrictive pentru cetățenii lor pe o perioadă de 2 ani și după momentul aderării.

Criticile formulate se pot încadra în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Dreptul la liberă circulație al cetățenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) din Constituția României, care îl consacră.

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație.

Dacă s-ar fi dorit o asemenea consecință, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1 al Tratatului Comunității Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor U.E. și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, publicată în Jurnalul oficial al U.E. din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, solicită prin art. 27 că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Împrejurarea că pentru unele țări, printre care și România, s-a stabilit un termen de tranziție pentru îndeplinirea unor criterii (rămase neacoperite la momentul aderării) în vederea asimilării principiilor și normelor europene, cunoscute generic sub titulatura „Qequis communautaire” nu schimbă datele problemei cât privește regimul juridic aplicabil exercitării libertății de circulație în spațiul european.

În această materie, normele comunitare citate devin aplicabile de la 1 ianuarie 2007, directiva menționată fiind transpusă în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene în Spațiul Economic European (publicată în M. Of. la 21 decembrie 2005 și aprobată prin Legea nr. 260/2005, cu modificările și completările aduse de O.G. nr. 30/2006.

Potrivit principiului consacrat în art. 20 din Constituția României, se va aplica cu preeminență norma de drept comunitar față de norma internă cu care se află în contradicție.

Ca urmare, instanțele au constatat în mod legal și temeinic că în cauză reclamanta nu a făcut dovada în condițiile art. 1169 C. civ. a existenței vreunei situații care să impună măsura restrângerii acestei libertăți în ce privește pe pârât.

Văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ. s-a respins recursul pentru considerentele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 159 din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2007.