In-kind restitution of privatized property: compliance with restitution notice requirements and mandatory property identification under Law No. 10/2001

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28 decembrie 2001 pe rolul Tribunalului Ialomița, C.N.F.M. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu SC M. SA și Primăria comunei Scânteia restituirea în natură a clădirii din zid acoperită cu tablă aparținând bunicului său P.I., a presei de ulei, precum și a terenului de 3000 mp.

Urmare notificării formulate, SC M. SA prin adresa nr. 125 din 22 noiembrie 2001 i-a comunicat că deține titlu de proprietate, clădirea nefiind proprietatea societății, iar Primăria Scânteia, prin adresa nr. 893 din 30 august 2001 a precizat că în clădirea revendicată funcționează moara de mălai.

Tribunalul Ialomița, prin sentința nr. 657 F din 17 iunie 2002 a respins ca nefondată cererea reclamantei în contradictoriu cu SC M. SA și Primăria comunei Scânteia.

Instanța de fond a reținut că bunurile solicitate de reclamantă au fost trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 fiind transferate în folosința fostului Sfat Popular Scânteia în baza deciziei nr. 225 din 31 iulie 1956 a Secției Financiare a fostei regiuni București.

S-a constatat de asemenea că C.F.M. este nepoata celui deposedat de bunuri, P.I. și deci are calitatea de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanța a reținut că SC M. SA a fost în totalitate privatizată, că aceasta deține în proprietate suprafața de 3180,5 mp teren care încorporează și pe cel revendicat, în timp ce clădirea deținută de pârâtă nu este una și aceeași cu cea revendicată. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a concluzionat că în cauză sunt incidente dispozițiunile art. 27 din Legea nr. 10/2001 la care face trimitere art. 9 alin. (2), restituirea putându-se realiza numai prin măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea prevederilor din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de contestatoare împotriva hotărârii pronunțate a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 33 din 30 ianuarie 2003.

S-a reținut că cerințele Legii nr. 10/2001 au fost satisfăcute întrucât SC M. SA a dat curs notificării reclamantei prin adresa nr. 725 din 22 noiembrie 2001.

Totodată s-a arătat că în mod corect s-a constatat de către tribunal că în cauză își găsesc aplicarea dispozițiunile art. 9 alin. (2) și ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că vechea construcție pretinsă de reclamantă nu mai există, pârâta, datorită privatizării, are contract de vânzare-cumpărare acțiuni pentru construcția existentă și celelalte bunuri din patrimoniul său, iar pentru teren are certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1410 din 8 februarie 2006 a admis recursul declarat de C.F.M. împotriva deciziei nr. 33 din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o cu trimitere la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii contestatoarei de restituire în natură a imobilelor, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că adresa 125 din 22 noiembrie 2001 nu o poate înlocui.

Totodată s-a concluzionat că, în raport de mențiunile contradictorii ale pârâtelor SC M. SA și Primăria comunei Scânteia, instanța de apel nu s-a ocupat de identificarea imobilului care a făcut obiectul preluării de către stat și nu a stabilit actuala deținătoare a construcției.

Din virtutea rolului activ instanța era datoare să stabilească cu claritate situația de fapt și să dispună efectuarea unei expertize pentru identificarea și individualizarea imobilului în litigiu și pentru a stabili dacă clădirea revendicată există și este aceeași cu aceea deținută de SC M. SA.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, căreia i-a fost trimisă cauza, prin decizia nr. 567 din 28 noiembrie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de C.F.M.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a susținut că chiar dacă unitatea pârâtă nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată, aspectele menționate pot fi cenzurate de către instanța judecătorească.

Pe baza recunoașterii societății pârâte, instanța de apel a concluzionat că aceasta deține terenul revendicat și a probat privatizarea integrală, iar fișa de evidență a clădirii, producție atestă că edificatul în care se află moara nu este una și aceeași cu cea revendicată de reclamantă, aspect confirmat și de Primăria Scânteia prin adresa nr. 757/2002.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate se coroborează cu recunoașterile societății pârâte, în sensul că aceasta deține în proprietate exclusivă suprafața de 63.180,5 mp teren în care este încorporat și acela revendicat în suprafață de 3000 mp.

De asemenea instanța de apel a concluzionat că expertiza dispusă de instanța de recurs nu este de natură a schimba soluția primei instanțe, deoarece restituirea în natură a imobilului teren și construcție nu este posibilă față de prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 iar pentru acordarea despăgubirilor calitatea procesuală pasivă revine A.V.A.S.-ului și nu unității deținătoare SC M. SA.

De asemenea, cât timp reclamanta susține că edificatele se aflau pe terenul de 3000 mp, deținut de SC M. SA, acestea nu pot fi restituite în natură, în cazul în care ar exista pe vechiul amplasament, căci s-ar afla printre imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, intrând sub incidența art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar în cazul în care clădirea revendicată ar fi individualizată și s-ar constata că aceasta este identică cu cea trecută în proprietatea statului și aflată în patrimoniul SC M. SA, cât și atunci când nu ar putea fi identificată, acțiunea de restituire în natură ar rămâne neîntemeiată deoarece art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 interzice restituirea în natură a imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți privatizate, altele decât acelea prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Dacă expertiza ar concluziona că imobilul nu poate fi identificat, pârâții nu vor fi obligați la restituirea în natură a ceea ce nu s-a dovedit că posedă.

În ceea ce privește restituirea în natură a presei de ulei, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiunilor art. din lege și ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel că și pentru acest capăt de cerere nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea C.F.M., menționând în esență că instanța de apel a ignorat actele dosarului care atestă că societatea intimată M. SA, deține clădirea reclamantei.

Recursul este neîntemeiat.

În caz de casare cu trimitere, în temeiul art. 315 C. proc. civ., instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare. Hotărârea instanței de recurs este obligatorie în ceea ce privește problemele de drept dezlegate, iar nu și la cele de fapt, asupra cărora instanța de trimitere are dreptul de apreciere. Obligatoriu pentru instanța de trimitere sunt și indicațiile referitoare la necesitatea lămuririi unor împrejurări de fapt și la administrarea de probe în acest sens. Această concluzie se impune, deoarece indicațiile instanței de casare atrag atenția instanței de trimitere asupra încălcărilor săvârșite și asupra necesității de a se lămuri unele împrejurări de fapt, în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.

În cauză, prin decizia 567 din 28 noiembrie 2006, instanța de trimitere, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a încălcat dispozițiunile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu s-a conformat problemelor de drept tranșate de instanța de recurs, legate de aplicarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că cele două adrese 125 din 22 noiembrie 2005 și 893 din 30 august 2001 ale celor două intimate SC M. SA și Primăria Scânteia nu echivalează cu decizia sau dispoziția motivată privitoare la soluționarea notificării.

De asemeni instanța de trimitere nu a dispus efectuarea expertizei pentru identificarea imobilului ce a făcut obiectul preluării de către stat, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 1410 din 8 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu s-a preocupat să stabilească persoana deținătoare a imobilului.

Întrucât instanța de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, dispunând administrarea de probe și examinând apărările părților, a săvârșit nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se în temeiul art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei cu trimitere.

SC M. a susținut că este integral privatizată, exhibând și certificatul de atestare a dreptului de proprietate în privința terenului de 63.180,5 mp în care se pretinde că este încorporat și terenul de 3000 mp revendicat. În aplicarea dispozițiunilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 posibil a fi aplicate, chiar dacă notificarea a fost înaintată SC M. SA, se impune ca instanța de trimitere să pună în discuția părților și introducerea în cauză a A.V.A.S.-ului, chemat să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Respectarea dreptului la apărare pentru toate părțile în raport de situația de fapt ce se va stabili prin administrarea probelor dispuse prin decizia 1410/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și necesitatea parcurgerii tuturor gradelor de jurisdicție, impune ca trimiterea cauzei pentru rejudecare să se facă la instanța de fond, respectiv la Tribunalul Ialomița, motiv pentru care va fi casată și sentința 657/2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta C.N.F.M. împotriva deciziei nr. 567 din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și sentința 657/F din 17 iunie 2002 a Tribunalului Ialomița și trimite cauza spre rejudecare la tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2007.