Maintenance of preventive detention during appellate review: complexity and public order outweighing reasonable time requirements

Asupra recursului de față;

în baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :

Prin încheierea din data de 8 decembrie 2006, Curtea de Apel București a dispus revocarea arestării preventive a inculpatei V.I.M., dacă nu este arestată în altă cauză.

Pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut „modalitatea prin care intimata inculpată a săvârșit fapta, nemaideținând funcțiile respective, poziția sa procesuală de-a lungul unei perioade îndelungate, vârsta acesteia. Nu în ultimul rând, trebuie văzut caracterul rezonabil al arestării, inculpata aflându-se în stare de arest de peste 3 ani de zile, ceea ce contravine inclusiv prezumției de nevinovăție, deoarece starea de arest preventiv s-ar putea transforma anticipat într-o pedeapsă” (încheiere, pag.3).

Împotriva acestei încheieri a declarat prezentul recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursul va fi admis pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., în cursul judecății instanța verifică periodic legalitatea și temeincia arestării preventive. Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate. Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Inculpata a fost arestată, conform încheierii Tribunalului București și mandatului de arestare emis la 15 octombrie 2003, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen. (în redactarea textului la data respectivă).

Prin sentința penală nr. 335/2303.2006 a Tribunalului București, secția a ll-a penală, inculpata a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, fiind menținută starea de arest a acesteia.

În esență, conform hotărârii de condamnare în primă instanță, în sarcina acesteia s-a reținut că „în calitate de președinte al SC S.I. SA, în perioadele 1 aprilie 1999 - 1 decembrie 1999 și 1 martie 2000 - 20 aprilie 2000, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin mijloace frauduloase, a indus și menținut în eroare 13.200 investitori la F.N.A., cărora Ie-a pricinuit o pagubă în sumă de 25.745.759 lei”.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, precum și alți inculpați ori părți din aceeași cauză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 10 mai 2006 sub nr. 5861/3/2003 (1523/2006) și, prin încheieri succesive, starea de arest a inculpatei a fost menținută, amânarea judecării apelurilor fiind cauzală de diferite aspecte procedurale (lipsă de procedură).

Înalta Curte constată că, în toată această perioadă, de la arestarea inculpatei, aceasta a solicitat expres organelor judiciare judecarea în stare de arest (cu titlu de exemplu, încheierile din 12 iulie 2006, 22 august 2006, 13 octombrie 2006).

De altfel, în partea introductivă a încheierii recurate este reținut că inculpata „pentru prima dată în cei 4 ani solicită punerea sa în libertate, pentru a-și formula apărarea, cu toate că până la acest moment a solicitat să fie menținută starea de arest”.

În argumentele soluției de revocare a primei instanțe sunt menționate aspecte care existau, și care nu s-au modificat ori dispărut, chiar din momentul arestării (modalitatea de săvârșire a faptei, neîndeplinirea funcțiilor respective, vârsta acesteia, poziția sa procesuală).

În fapt, ceea ce s-a schimbat la acest ultim termen a fost exclusiv poziția procesuală a inculpatei care, dacă până la acel termen solicitase menținerea în stare de arest, pentru prima dată a solicitat punerea în libertate.

Mai argumentează soluția instanța de apel și prin „caracterul rezonabil al arestării" (adică durata rezonabilă a duratei arestării), precum și prin contravenirea acestei măsuri procesuale prezumției de nevinovăție.

Or, în considerentele mai multor hotărâri ale Curții Constituționale s-a exprimat opinia că luarea măsurii arestării preventive nu afectează în nic-un fel prezumția de nevinovăție (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 26/15 februarie 2000 și nr. 73 din 20 aprilie 2000).

În principiu, noțiunea de „termen rezonabil” pentru durata arestării preventive este expres reglementată în art. 159 din C. proc. pen. și se referă la durata totală a arestării în cursul urmăririi penale.

În cursul judecății, și mai ales după pronunțarea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii în primă instanță, cauzele care justifică constatarea încetării de drept a măsurii sunt expres prevăzute de lege, ceea ce, însă, nu exclude, în principiu, revocarea măsurii ca urmare a altor împrejurări judiciar constatate, inclusiv prin aprecierea asupra duratei rezonabile a măsurii preventive în raport de datele concrete ale cauzei (complexitate, comportamentul părților și al autorităților, amploarea probatoriului administrat).

În condițiile statuării prin hotărârea de condamnare în primă instanță a prejudicierii unui număr mare de persoane (13.200 investitori la F.N.A.), punerea în libertate a inculpatei, care, potrivit aceleiași sentințe, a avut un rol major în activitatea ce a făcut obiect al urmăririi penale și al judecății, ar fi de natură să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică.

Pentru aprecierea „duratei rezonabile” a procedurii judiciare penale, inclusiv a duratei arestării inculpatei, nu poate fi ignorată complexitatea deosebită a cauzei ce derivă din numărul mare al persoanelor păgubite, specificul activității infracționale ce a impus ample investigații de natură financiară și contabilă, necesitatea administrării de către acuzare a unui probatoriu specific și complex adecvat naturii infracțiunilor și impus de lege, precum și din numărul persoanelor cercetate și judecate, inclusiv exercitarea de către acestea a unor drepturi procesuale și de natură probatorie.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (C.E.D.O., hotărârile în cauzele L. contra Italiei, din data de 6 aprilie 2000, N. contra Austriei, din data de 27 iunie 1968 și S. contra Lituaniei, din data de 21 martie 2002).

În câteva cauze (spre exemplu, cauza L. contra Franței, hotărârea din 26 iunie 1991), C.E.D.O. s-a pronunțat asupra criteriului referitor la protejarea ordinii publice, ea admițând că, în măsura în care și dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita „o tulburare a societății” de natură să justifice, pe un termen limitat, o detenție preventivă.

De asemenea, un alt criteriu, foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenției preventive, îl reprezintă modul în care cazul a fost instrumentat de către autoritățile judiciare. În legătură cu aceasta, C.E.D.O. și-a precizat opinia în cauzele W. contra Germaniei, B. contra Austriei și T. contra Austriei (opinie confirmată apoi în mai multe hotărâri împotriva Italiei), opinie potrivit căreia:

a) trebuie ținut seama de complexitatea cazului;

b) dacă e adevărat că un acuzat reținut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său, aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraților de a lămuri toate aspectele de fapt, de a furniza atât apărării cât și acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă și explicațiile pe care le consideră necesare și, în sfârșit, de a se pronunța doar după ce au reflectat îndelung asupra existenței infracțiunii și a pedepsei.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va casa, în parte, încheierea atacată numai cu privire la revocarea măsurii arestării și punerea în libertate a inculpatei și, rejudecând, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., va menține starea de arest a inculpatei.

Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 8 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată in dosarul nr. 5861/3/2003 (1523/2006).

Casează în parte încheierea recurată și rejudecând: în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține starea de arest a inculpatei V.I.M.

Înlătură dispoziția privind punerea de îndată în libertate a inculpatei, dacă nu este arestată în altă cauză.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 decembrie 2006.