Police use of force against minor suspect during investigation: abusive investigation conviction sustained despite conflicting witness testimony and medical evidence disputes

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 359 din 15 decembrie 2003 a Tribunalului Bihor, în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D.I., de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen.

Au fost respinse pretențiile civile formulate de partea civilă P.R. reprezentanta minorului P.F.C., conform dispozițiilor art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat că prin sentința penală nr. 2 din 8 ianuarie 2003 Tribunalul Militar Teritorial București a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe inculpatul D.I., în favoarea Tribunalului Bihor.

În considerentele sentinței instanței militare, s-a reținut că intrând în vigoare Legea nr. 360/2002 subofițerii de poliție au dobândit calitatea de agenți de poliție fiind funcționari publici și nu militari. În conformitate cu prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 competența de a judeca în fond infracțiunile comise de agenții de poliție revine tribunalelor. În acest sens Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 4687 din 4 noiembrie 2002 a stabilit definitiv că dispozițiile art. 64 din Legea nr. 360/2002 sunt de strictă interpretare și imediată aplicare, fiind indiferentă data comiterii infracțiunilor sau dacă inculpatul și-a păstrat ori și-a pierdut calitatea pe care o avea la data comiterii efective a faptelor. Cum în speță inculpatul avea gradul militar echivalent prin efectul art. 73 din Legea nr. 360/2002 cu gradul profesional de agent de poliție, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Bihor, sens în care, instanța militară a și dispus declinarea competenței.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1057/ P din 10 februarie 2003, instanța de fond reținând că prin rechizitoriul din 27 mai 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.I., plutonier major de poliție în cadrul Postului de Poliție al comunei Hidișelul de Sus, județul Bihor pentru săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen.

În actul de sesizare s-a arătat că în fapt inculpatul, fost ajutor de șef de post în comuna Hidișelul de Sus, județul Bihor, în ziua de 17 iunie 2001 a fost sesizat de către B.T., din localitatea Șumugiu, sat aparținând de comuna Hidișelul de Sus, că din gospodăria sa a fost furată o geantă aparținând fiului și nurorii sale, care conținea suma de 2.200.000 lei, petentul exprimându-și bănuiala că autorul furtului ar putea fi minorii M.D. și P.F., care în seara precedentă s-au aflat în gospodăria sa, P.F. ieșind, la un moment dat, precipitat din curte.

În acest context, în aceeași zi, inculpatul s-a deplasat la locuința minorului P.F., împreună cu un coleg, P.S., lucrător în cadrul aceluiași post de poliție și i-au cerut minorului să-i însoțească la postul de poliție, deși mama acestuia nu și-a putut însoți fiul, având în îngrijire copii mai mici.

Cu toate acestea, atât în lipsa mamei sale, cât și a unui avocat, lucrătorii de poliție l-au anchetat pe minor și au adus la postul de poliție și alți doi tineri, bănuiți de complicitate la furt.

După ce plutonierul major P.S. a ieșit din postul de poliție, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri la palmă părții vătămate, pentru că acesta nu a recunoscut comiterea furtului și nu a arătat locul unde a ascuns banii.

În jurul orelor 22,00, în postul de poliție au rămas doar inculpatul și minorul, iar inculpatul l-a așteptat în stradă pe martorul P.V., unchiul minorului și l-a invitat în birou, pentru audiere, întrucât minorul a afirmat că i-a dat acestuia banii din poșeta furată. Și în prezența unchiului său, minorul a fost lovit cu palmele peste față de către inculpat, care era enervat de faptul că P.F. nu spunea unde a ascuns geanta sustrasă.

De fiecare dată când a rămas singur cu minorul, inculpatul i-a aplicat câte o „corecție”, așa cum a relatat partea vătămată în declarațiile sale, dezbrăcându-l la pielea goală și aplicându-i lovituri repetate. Minorul a relatat că inculpatul l-a legat cu cătușele de mâini, sub genunchi, l-a fixat de o masă și l-a lovit în mod repetat cu bastonul și cu lancea unui steag.

Din actul medico-legal a rezultat că minorul a suferit multiple echimoze, ce au necesitat pentru vindecare 4 zile de îngrijiri medicale și care au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur, de formă alungită, cilindrică, care pot data din data de 17 ianuarie 2001.

S-a mai arătat în rechizitoriul parchetului militar că inculpatul, conștient de gravitatea faptelor sale, exact în ziua în care partea civilă P.R., mama minorului, sesiza parchetul a raportat cele întâmplate șefilor săi din I.P.J. Bihor, încercând să acrediteze ideea că partea vătămată ar fi fost bătut cu o coadă de mătură de tatăl său vitreg, martorul I.F., cu câteva zile înainte ca minorul să fie invitat la poliție și audiat.

Tribunalul Bihor, ca instanță în favoarea căreia s-a declinat competența, a procedat la reaudierea martorilor, părților civile și a inculpatului.

În urma analizării tuturor probelor de la dosar, instanța de fond a reținut că în contextul probatoriului existent, în cuprinsul întregului dosar, poziția și susținerile minorului, partea vătămată este singulară și neconfirmată de ansamblul probelor administrate în cauză.

La dosarul de urmărire penală există declarația martorului P.V., care arată următoarele: „locuiesc în aceeași casă cu numita P.R. și fiul acesteia P.F. de 13 ani. În data de 15 iulie 2001, în jurul orei 20,00, mă aflam acasă când am auzit că în camera unde se aflau acestea era gălăgie, fapt pentru care am plecat să văd ce se întâmplă. Când am intrat în cameră la aceștia se afla sora mea R., fiul ei P.F. și concubinul ei I.F. (tatăl vitreg al lui P.F.) aceștia se certau pe motiv că minorul în data de 12 iulie 2001 a furat o bicicletă de la B.P. pe care a vopsit-o pe care a ascuns-o în podul casei, unde a fost găsită de păgubaș. Sora mea P.R. l-a întrebat pe fiul ei de ce a furat bicicleta și să o ducă acasă la păgubaș, așa în starea în care se afla, respectiv revopsită. Prezent de față I.F. a început să-l lovească cu palma peste față, după care l-a lovit cu o bâtă peste mâini și corp, moment în care eu am ieșit din casă, deoarece nu am suportat ca să-l văd cum îl bate, l-am auzit pe I.F. spunându-i minorului că de ce fură și că nu i-a ajuns bătaia ce i-a dat-o în urmă cu 2-3 zile continuând să-l lovească.”

A mai arătat martorul că, în data de 17 iulie 2001, era acasă la locuința mamei minorului și a fost de față când au venit inculpatul însoțit de P.S., care au arătat că, minorul fusese reclamat de numitul B.T. cu privire la furtul unei genți în care se aflau acte și bani.

O altă împrejurare pe care o indică același martor este aceea că, în după-amiaza zilei de 17 iulie 2001, s-a deplasat la serviciu la întoarcerea spre casă, în jurul orelor 22,00, a fost oprit de inculpat, întrucât minorul declarase la organul de poliție că banii furați i-a înmânat lui. Minorul a recunoscut furtul genții însă nu a relatat martorului că ar fi fost bătut de către inculpat.

Acest martor revine asupra declarațiilor cu ocazia audierii de către procurorul militar arătând o altă stare de fapt.

Astfel, arată că în data de 17 iulie 2001, în jurul orelor 22,00, a fost anunțat că urmează să se deplaseze până la postul de poliție din comună. L-a găsit pe minor legat cu cătușele de grilajul ușii de acces al postului de poliție. Ulterior, în ziua următoare minorul a fost adus de inculpat acasă și martorul a stat de vorbă cu P.F., care i-a relatat că fusese bătut de polițist cu bastonul și o bâtă. În acest sens, martorul l-a dezbrăcat pe copil și a văzut urme roșii, vineții pe spate, brațe și picioare.

A mai arătat acest martor tot cu ocazia audierii de procuror că prima declarație dată în fața organelor de poliție din cadrul IPJ Bihor, nu corespunde adevărului, semnând-o fără să o citească. Tot cu acea ocazie relatează martorul că paznicul obștesc cunoaște foarte bine situația în legătură cu aplicarea unor lovituri minorului de către inculpat, însă acest paznic nu dorește să spună adevărul de frica unor repercursiuni negative asupra sa.

În fața instanței militare martorul P.V., deși anterior declarase că I.F., concubinul mamei minorului nu îi aplicase lovituri, totuși atunci când minorul făcea „boacăne” îl bătea cu o vergea.

Pe de altă parte, minorul a arătat că a fost dezbrăcat de inculpat, legat cu cătușe, în poziția ghemuit, cu un baston băgat între genunchi și mâini. A fost dezlegat și pus să se îmbrace doar la apariția paznicului obștesc.

Această susținere a părții civile nu este confirmată de declarația martorului B.I., paznic obștesc din comuna Hidișel, nici în declarația dată la Parchetul Militar Oradea, nici în declarația dată în fața instanței militare.

Fiind audiat de către Tribunalul Bihor, martorul B.I. a arătat că, în seara zilei de 17 iulie 2001, a intrat în incinta postului de poliție din comuna Hidișelul de Sus, unde se afla inculpatul împreună cu minorul. Inculpatul i-a cerut să-l conducă pe minor, acesta locuind departe în satul Șumugiu. Nu este adevărat arată martorul că atunci când a intrat în post minorul era dezbrăcat și cu cătușe la mâini.

Aceeași atitudine oscilantă a avut-o și martorul P.V., cesta audiat de Tribunalul Bihor revenind în parte asupra declarațiilor date anterior. În legătură cu împrejurarea arătată în cursul urmăririi penale constând în aceea că martorul i-ar fi spus minorului să se dezbrace pentru a-i arăta urme de lovituri de la o bătaie aplicată de concubinul mamei minorului, acest aspect în depoziția sa martorul îl neagă.

Nu s-a putu confirma nici aspectul relevat de minor în legătură cu aplicarea de către inculpat a metodei „rotisor” expresie folosită și într-un articol de presă apărut la acea vreme în legătură cu evenimentul respectiv, câtă vreme este cunoscută împrejurarea în urma imobilizării mâinilor cu ajutorul cătușelor după care întregul corp al subiectului ar fi suspendat, la nivelul încheieturilor mâinii s-ar evidenția leziuni vizibile provocate ca urmare a construcției cătușelor, or, în cuprinsul certificatului medico-legal nu se face referire la cest aspect, evidențiindu-se doar urma de lovituri pe fese, coapse și spate.

Instanța de fond a înlăturat ca nesinceră poziția minorului în legătură cu această susținere, referitoare la comportamentul inculpatului.

Dubii se desprind și în legătură cu mecanismul producerii leziunilor care au necesitat pentru vindecare un număr de 4 zile îngrijiri medicale. În aceea perioadă martorul P.V. a arătat că minorul a fost bătut cu o coadă de mătură de către concubinul mamei sale I.F., ulterior însă având o poziție oscilantă ceea ce determină instanța ca din ansamblul declarațiilor date de acest martor să rețină ca reală doar prima declarație dată la foarte scurt timp după data de 17 iulie 2001.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că minorul este o persoană cu un comportament antisocial și necorespunzător în comunitatea din care face parte. A fost cercetat pentru comiterea unor infracțiuni de furt în dauna mai multor părți vătămate, însă s-a dispus o soluție de neîncepere de urmărire penală de parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, datorită împrejurării că la data respectivă nu avea 14 ani împliniți pentru a putea răspunde penal.

Situația minorului a fost dovedită și prin prezentarea comportamentului acestuia de către un martor credibil, șeful de post de poliție al comunei Hidișelul de Sus care a arătat că în repetate rânduri faptele antisociale ale minorului au fost aduse la cunoștința organelor de poliție de către cetățenii nemulțumiți ce locuiesc pe raza comunei Hidișelul de Sus.

Finalmente în condițiile în care martorul P.V. a declarat sub jurământ că a fost de față când minorului i s-a aplicat o corecție de concubinul mamei sale, I.F. și nu s-a putut stabili din celelalte probe, depozițiile martorilor aflate la dosar, veridicitatea susținerilor minorului în plângerea formulată de mama acestuia, precum și ulterior de către el personal, instanța de fond a apreciat că în cauză există serioase dubii cu privire la realitatea stării de fapt reținută în actul de sesizare.

S-a indicat în rechizitoriu că ofițeri din cadrul I.P.J. Bihor au efectuat acte de probațiune audiind membrii familiei minorului agresat, a familiei care a reclamat furtul genții, precum și a altor persoane, au insistat pe faptul că minorul a fost bătut de tatăl său vitreg. Această susținere, instanța nu a luat-o în considerare, întrucât organele poliției își desfășoară activitatea numai în baza legii, această activitate bucurându-se de prezumția de legalitate, iar a susține contrariul înseamnă în mod implicit a pune sub semnul întrebării autoritatea de care se bucură organele poliției române în activitatea de cercetare penală.

De asemenea, în opinia instanței de fond nu s-a putut considera că fără dovezi concrete se poate susține că o anchetă poate fi dirijată într-un anume scop, acela dorit de anchetator, întrucât, așa cum s-a arătat anterior principiul legalității guvernează activitatea tuturor organelor judiciare.

Sub aspect probator, tribunalul a apreciat că se impune a se analiza și credibilitatea de care trebuie să se bucure susținerile părților în procesul penal. Comparând din punct de vedere al personalității partea civilă cu inculpatul, instanța de fond a apreciat că susținerile minorului sunt nesincere, nefiind în cele din urmă credibile și confirmate de ansamblul probelor administrate în cauză.

S-au desprins serioase dubii cu privire la realitatea stării de fapt, iar acestea au fost interpretate numai în favoarea inculpatului”.

Așadar, în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză, tribunalul a apreciat că inculpatul nu a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, respectiv cea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. și pe cale de consecință, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de cercetare abuzivă.

Au fost respinse pretențiile civile formulate de partea civilă P.R., reprezentanta minorului P.F. conform dispozițiilor art. 346 alin. (3) C. proc. pen.

În baza art. 192 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., partea civilă P.R. a fost obligată la 3.000.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și părțile civile P.F. și P.R.

Parchetul a criticat sentința sub aspectul nelegalității și netemeiniciei și a solicitat admiterea apelului și desființarea hotărârii în sensul condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă prevăzută și pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen.

În susținerea motivelor de apel s-a arătat că probele administrate în cauză fac dovada deplină a vinovăției inculpatului în săvârșirea infracțiunii imputate.

Astfel, din declarațiile martorilor P.V. și M.L.G., care se coroborează cu certificatul medico-legal și completarea acestora, a rezultat că partea civilă P.F. prezintă leziuni posttraumatice ce pot data din 17 iulie 2001, care au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur, de formă alungită, cilindrică, pentru vindecarea cărora necesită îngrijiri medicale timp de 4 zile.

Părțile civile apelante au solicitat admiterea apelului și desființarea hotărârii, în sensul obligării inculpatului la plata despăgubirilor solicitate în fața primei instanțe și a cheltuielilor judiciare.

Prin decizia penală nr. 51/ A din 18 martie 2004 a Curții de Apel Oradea, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 872/P/2004, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., au fost admise apelurile penale declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și părțile civile P.F. și P.R. împotriva sentinței penale nr. 359 din 15 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a desființat-o și a dispus rejudecarea cauzei de către aceeași instanță, ținând seama de considerentele prezentei decizii.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că rezultă din actele de la dosar, prin rechizitoriul Parchetului Militar Teritorial București din 27 mai 2002 din dosar nr. 1509/P/2001 că a fost trimis în judecată inculpatul D.I. pentru săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă, prevăzută și pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen.

Prin încheierea din 25 iunie 2002 a fost introdusă în cauză la cererea părților civile, partea responsabilă civilmente Ministerul de Interne.

Prin sentința penală nr. 2 din 8 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Pe tot parcursul judecării cauzei la Tribunalul Bihor, partea responsabilă civilmente Ministrul de Interne nu a fost citată, trecându-se la judecarea acesteia în lipsa părții responsabile civilmente necitate, motiv pentru care, sentința a fost desființată, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării cauzei, urmează a fi citată partea responsabilă civilmente și hotărârea se va pronunța în contradictoriu cu aceasta.

Astfel, cauza a fost înregistrată, în fond, după desființare, pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1669/ P din 26 martie 2004 în care au fost reascultate părțile, respectiv partea vătămată P.F., partea civilă P.R., inculpatul D.I. și respectiv martorii I.F., P.V., M.L.G., I.F., P.F., B.T., B.I., S.M., au fost depuse la dosar două rapoarte de expertiză medico-legală cu nr. 1354 din 10 octombrie 2004 ale I.M.L. Timișoara.

Prin sentința penală nr. 195 din 3 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Bihor, în fond, după desființare, în dosarul nr. 1669/2004, în baza art. 266 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.I. la 1un an închisoare.

În baza art. 81, 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe termenul de încercare de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen., raportat la art. 998, 999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor București să plătească în favoarea părții civile P.F. minor, asistat de mama sa P.R., suma de 10 milioane lei, cu titlu daune morale.

În baza art. 191 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente să plătească în favoarea statului suma de 3.000.000 lei, cu titlu cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, în fond, după desființare, a reținut, că la data de 17 iulie 2001, numita B.M. a depus la Postul de Poliție Hidișelu de Sus sesizarea aflată la dosarul de urmărire, reclamând comiterea unui furt în ziua de 16 iulie 2001, având ca obiect o geantă ce conținea suma de 2.200.000 lei, precum și diverse bunuri și acte, de la locuința sa, furt de care i-a bănuit pe minorii P.F. și M.D.M.

Primele acte de cercetare ca urmare a acestei plângeri s-au efectuat în perioada 17 iulie - 20 iulie 2001 aflate în dosarul de urmărire penală, după cum urmează:

- în data de 17 iulie 2001 s-au luat declarații persoanei care a reclamat furtul, numita B.M., numitul B.T. care locuiește împreună cu familia prejudiciată; precum și celor doi minori asupra cărora planau bănuielile de furt, P.F. și M.D.M.;

- în ziua următoare 18 iulie 2001 s-a luat declarație soțului persoanei care a reclamat furtul, numitul B.F. și a fost reaudiat minorul M.D.M.;

- la data de 19 iulie 2001 s-a întocmit procesul-verbal de constatare în care s-a consemnat că s-au găsit geanta și bunurile din ea, mai puțin o parte din bani.

De precizat că toate actele de cercetare de mai sus au fost efectuate de inculpat, purtând semnătura acestuia.

La data de 23 iulie 2001, mama minorului P.F., numita P.R. a sesizat Parchetul Militar Oradea cu privire la faptul că, în ziua de 17 iulie 2001, în jurul orelor 13,30, fiul său în vârstă de 13 ani, a fost transportat de inculpat la sediul Postului de poliție din comuna Hidișelu de Sus, unde a fost ținut până a doua zi, 18 iulie 2001, amenințat, lovit și legat cu cătușele de ușa postului, în vederea obținerii declarației de recunoaștere a furtului.

Anexat acestei plângeri s-a depus certificatul medico-legal nr. 2080/1A/801 din 23 iulie 2001 eliberat de L.M.L. Bihor – Oradea, constatator a numeroase echimoze de formă alungită, pe fese și pe coapse, spre regiunea vertebrală, dorsală și pe hemitorace, concluzionându-se că minorul P.F. prezenta leziuni posttraumatice ce pot data din 17 iulie 2001, produse prin loviri repetate cu corp dur, de formă alungită cilindrică, ce au necesitat îngrijiri medicale timp de 4 zile.

Cu privire la împrejurările în care s-au produs aceste leziuni a fost audiat minorul și mama acestuia, explicațiile acestor persoane fiind în sensul că în intervalul de timp 17 iulie 2001 orele 13,30 - 19 iulie 2001, orele 15,00, minorul a lipsit de la locuința sa, fiind transportat de inculpat la Postul de Poliție Hidișelul de Sus în vederea anchetării furtului reclamat de numita B.M., iar la întoarcerea acasă a adus la cunoștința mamei sale că a fost bătut de inculpat cu bastonul, cu o coadă de mătură și legat cu cătușele la mâini.

Potrivit declarațiilor inculpatului de la dosarul de urmărire penală, chiar în ziua depunerii plângerii s-a deplasat împreună cu colegul său P.S. la locuința familiei prejudiciate B.F. și B.M., spre a verifica aspectele reclamate.

Cu ocazia acestor verificări, în prezența mamei sale P.R., minorul a declarat inițial că geanta cu bani, acte și un ceas a fost sustrasă de un alt minor, prietenul său M.D., însă apoi a recunoscut furtul indicând diverse locuri în care a aruncat geanta și a ascuns banii.

Apărarea inculpatului, susținută în toate declarațiile date, inclusiv în fața instanței, audiat fiind de Tribunalul Militar Teritorial București și de Tribunalul Bihor, este aceea că minorul a fost bătut, anterior zilei de 17 iulie 2001, de către concubinul mamei, numitul I.F., ca urmare a faptului că în aceeași perioadă s-a făcut vinovat de comiterea altor două furturi, de la alte persoane din sat, respectiv suma de 1.400.000 lei și o bicicletă.

În susținerea acestei apărări, au fost audiați: mama minorului, P.R., concubinul acesteia I.F., fratele mamei P.V., B.T. și B.F., după cum urmează:

1. În declarația luată la 24 iulie 2001, mama minorului a arătat: „în data de 15 iulie 2001, s-a prezentat la domiciliul meu vecinul B.P. care m-a anunțat că fiul meu P.F. i-a furat bicicleta și a ascuns-o în podul casei, unde a fost găsită revopsită și am dat-o înapoi lui B.P., moment în care I.F., concubinul meu, l-a lovit pe fiul meu cu palmele peste față și corp.”

2. Concubinul mamei, numitul I.F. în declarația de la dosar a confirmat această împrejurare: „În data de 15 iulie 2001, duminica, mă aflam la locuința din localitatea Șumugiu, împreună cu P.R., cumnatul P.V. și minorul P.F. Acesta mi-a spus despre o bicicletă luată de la B.P. Bineînțeles după ce a dus-o la proprietar m-am certat cu acesta, muștruluindu-l și i-am dat două palme la fund, spunându-i să nu mai comită asemenea fapte.

În declarația dată în fața procurorului, martorul și-a menținut susținerile privitoare la faptul că în ziua de 15 iulie 2001 l-a certat pe minor și i-a aplicat o minimă corecție fizică, respingând categoric versiunea că l-ar fi bătut în așa mod încât să îi producă leziunile descrise în certificatul medico-legal: „arăt că pentru furtul bicicletei l-am lovit de două ori cu palma peste față pe F., dat nu l-am bătut cu coada de mătură așa cum se susține”.

3. Prima declarație dată în fața organelor de poliție la data de 23 iulie 2001 a fratelui mamei minorului, numitul P.V. este în sensul că a fost martor ocular la agresarea violentă a minorului, comisă de I.F. la data de 15 iulie 2001, ca urmare a descoperirii faptului că minorul ar fi sustras o bicicletă cu câteva zile înainte, la 12 iulie 2001:

„Sora mea P.R. l-a întrebat pe fiul ei de ce a furat bicicleta și să o ducă acasă la păgubaș, așa în starea în care se află, respectiv revopsită. Prezent de față, I.F. a început să îl lovească cu palma peste față, după care cu o bâtă l-a lovit peste mâini și corp, moment în care eu am iești afară din casă, deoarece nu am suportat să văd cum îl bate, l-am auzit pe I.F. că îi spunea minorului că de ce fură și că nu i-a ajuns bătaia ce i-a dat-o în urmă cu 2-3 zile, continuând să-l lovească.”

În declarația imediat următoare, din 20 august 2001, prima declarație dată în fața procurorului, același martor a revenit esențial asupra susținerilor sale, arătând următoarele: „Susținerea mea din declarația scrisă de ofițerul de poliție, că tatăl vitreg I.F. l-a bătut pe copil cu o coadă de mătură nu corespunde adevărului. Eu nu am spus acest lucru și am semnat declarația fără să mi se citească. La ora 22,00 când am fost oprit de domnul D. la postul de poliție, l-am găsit pe nepotul meu legat cu cătușele de grilajul ușii de intrare, speriat și plâns. Atunci nu mi-a spus că a fost bătut, probabil de frica subofițerului. Am fost amândoi conduși în postul de poliție și în prezența mea, domnul plt. D.I. l-a întrebat pe nepotul meu unde a ascuns geanta cu bani, deoarece inițial a susținut că mi-a dat-o mie. În prezența mea subofițerul i-a dat copilului două palme peste față enervat că acesta nu îi spunea unde a ascuns geanta … În finalul declarației mele arăt că I.F. nu l-a bătut pe nepotul meu P.F. cu coada de mătură ci copilul a fost bătut de subofițer așa cum arată și el.”.

În fața instanței, în dosarul Tribunalului Militar Teritorial București, în declarația din 9 octombrie 2002 martorul a adus noi amănunte asupra faptei care face obiectul cauzei: „nu am fost de față când copilul a fost dus la postul de poliție în ziua de marți, dar când m-am întors seara de la lucru, polițistul mi-a spus să cobor din mașină și m-a condus la post unde l-am văzut pe copil cu mâinile legate de ușa postului cu cătușele. În aceeași seară stând circa o oră, copilul mi-a spus că fost bătut cu steagul de domnul D. și a fost legat de picioare și am văzut câteva urme pe mâini care reprezentau zgârieturi. Miercuri am fost chemat la poliție pentru a da declarație, băiatul și-a ridicat pantalonii, mi-a arătat urmele de pe picioare și a plâns că a fost bătut de domnul D.”

În același sens, este și declarația martorului dată în fața Tribunalului Bihor, în ședința din 8 decembrie 2003, aflată la dosar.

În afară de persoanele din familia minorului, asupra faptei au dat declarații membrii familiei B., familia prejudiciată prin furtul genții cu bani din data de 17 iulie 2001.

4. Martorul B.T., în declarația dată la I.P.J. Bihor în data de 23 iulie 2001, a acreditat ideea că, după identificarea minorului ca autor al faptei, chiar cei prejudiciați au înțeles să îi aplice o corecție: „arăt că auzind aceste vorbe eu l-am prins și l-am scuturat, întrucât eram foarte revoltat pe el, deoarece venea în repetate rânduri la mine acasă și îi dădeam lapte, iar ele mă fura. De asemenea și fiul meu B.F. l-a lovit pe motiv că a furat geanta cu banii.”

În declarația dată în fața procurorului la data de 9 octombrie 2002, martorul a renunțat la versiunea presupusei agresiuni din partea familiei B. asupra minorului, însă a făcut referire expresă la explicația inculpatului cu privire la starea minorului: „în ziua în care a venit polițistul acesta mia spus: și ieri și alaltăieri l-a bătut tatăl său până a rupt o coadă de mătură de el.”

Audiat în instanță, martorul a reiterat aceeași declarație, în sensul că, la momentul identificării minorului ca autor al furtului, a avut o stare de nervozitate, precum și intenția de a-l lovi, însă inculpatul l-ar fi oprit cu justificarea expresă „nu îl lovi bace T., că e plin de vânătăi.”

5. Aceeași succesiune în timp, în sensul modificării declarațiilor s-a reținut și în ce privește mărturia numitului B.F.

Astfel, prima versiune aflată în dosarul de urmărire penală, declarație dată la 23 iulie 2001 în fața lucrătorilor I.P.J. Bihor este în sensul că tatăl minorului, numitul B.T., ale cărui declarații au fost mai sus prezentate, l-a agresat pe minor: „ tatăl meu B.T. l-a prins de haine și l-a bruscat, deoarece fiecare dată venea după lapte fura câte ceva.”

În declarația din 9 octombrie 2002 dată în fața procurorului, martorul a infirmat atât cele consemnate în declarația sa anterioară dată la I.P.J. Bihor, cât și declarația tatălui său dată în fața acelorași organe de poliție și în care s-a consemnat că inclusiv el l-ar fi lovit pe minor, arătând că nici măcar nu a fost acasă la momentul când inculpatul a venit cu minorul să caute geanta furată.

Toate declarațiile de mai sus au fost prezentate în succesiunea lor în timp pentru a demonstra că în fiecare caz în parte, în declarația fiecărui martor dată la I.P.J. Bihor, s-a consemnat o justificare a prezenței leziunilor pe corpul minorului, încercându-se acreditarea ideii că acesta a fost lovit fie cu o coadă de mătură, fie cu o bâtă de concubinul mamei sau de B.T. și B.F., însă din momentul prezentării în fața procurorului și apoi în fața instanței, fiecare martor a infirmat aceste versiuni.

Din acest punct de vedere, instanța, în fond, după desființare, a considerat absolut pertinentă observația procurorului subliniată în rechizitoriu, în sensul că, fiind conștient de gravitatea faptelor sale și exact în ziua în care mama minorului sesiza parchetul militar (23 iulie 2001), inculpatul a raportat cele întâmplate șefilor săi din I.P.J. Bihor, încercând împreună să acrediteze ideea că partea vătămată a fost bătută de altă persoană, cu câteva zile înainte de a fi invitat la poliție și audiat de inculpat.

În aceeași zi, 23 iulie 2001, fără a fi sesizați de partea vătămată și fără dispoziția procurorului militar competent să efectueze urmărirea penală, ofițeri din cadrul I.P.J. Bihor s-au deplasat în comuna Hidișelul de Sus și i-au audiat pe membrii familiei minorului agresat, precum și ai familiei care a reclamat furtul genții, insistând pe faptul că minorul a fost bătut de tatăl său vitreg, pentru că ar fi furat o bicicletă.

Elocvent în sensul că, inculpatul și-a pregătit din timp apărarea este faptul că anterior înregistrării la parchet a sesizării mamei minorului, s-au luat declarații care fac referire expresă la inexistența leziunilor pe corpul minorului, deși în acel moment nu ar fi trebuit să existe această problemă în cadrul unui dosar penal în care se instrumenta infracțiunea de furt: „în data de 18 iulie 2001 am fost de față când a fost adus de poliție și nu prezenta urme de bătaie”, declarație martor B.F., luată la data de 18 iulie 2001.

Minorul M.D. suspectat de furt, în prezența căruia a fost anchetat minorul P.F., a descris în declarația dată în fața procurorului militar și prezența mamei sale, modul în care inculpatul a luat declarații minorului, parte vătămată.

Chiar dacă în fața instanței, atât minorul M.D., cât și mama lui, au încercat să infirme cele de mai sus, instanța a dat valoare probatorie declarației date procurorului, față de revenirile lipsite de orice justificare.

Astfel, mama minorului M.D., martora M.V. a susținut, mai întâi, că fiul ei a declarat în mod real că nici un polițist nu l-a bătut pe P.F., apoi că nu a semnat declarația. După ce i s-a prezentat declarația a recunoscut semnătura, dar a susținut că nu-și aduce aminte conținutul discuțiilor și declarațiilor date la procuror.

Față de argumentele de mai sus, instanța în fond, după desființare a apreciat dovedită comiterea infracțiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., de către inculpatul D.I., faptă pe care a reținut-o în sarcina acestuia, apreciind că nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., care s-a pus în discuție, considerând a fi îndeplinite toate elementele constitutive ale infracțiunii de cercetare abuzivă, așa cum este reglementată de dispozițiile art. 266 alin. (2) C. pen., atât sub aspectul activității infracționale, cât și sub aspectul subiectului activ al infracțiunii, atâta timp, cât prin probele administrate s-a dovedit că inculpatul în exercitarea activității de cercetare penală a procedat la întrebuințarea de violențe împotriva minorului P.F., în scopul obținerii declarației de recunoaștere de către acesta a furtului unei genți cu bani, în data de 15 iulie 2001.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel, părțile civile și inculpatul, solicitând desființarea acesteia ca nelegală și netemeinică.

S-a constatat că părțile civile nu și-au motivat apelul declarat în cauză și nu au precizat aspectele de netemeinicie și nelegalitate pentru care au solicitat desființarea hotărârii atacate.

În ședința publică din 6 decembrie 2005, părțile civile, prin apărătorul ales, au depus la dosarul cauzei o declarație încheiată în formă autentică, conform căreia a rezultat că acestea nu mai au nicio pretenție civilă față de inculpat, înțelegând să-și retragă, totodată și apelul declarat în cauză, cât și plângerea formulată împotriva inculpatului, înregistrată sub dosar nr. 4353/2005 aflat pe rolul Curții de Apel Oradea.

În motivarea apelului său, inculpatul a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, deoarece instanța de fond a stabilit o stare de fapt eronată, interpretând greșit probele administrate în cauză, ori a ignorat alte probe administrate în faza inițială a cercetărilor ce au fost efectuate ca urmare a plângerii formulate de mama minorului, parte vătămată.

Pe tot parcursul procesului penal, inculpatul a arătat că a negat săvârșirea infracțiunii pentru care a fot trimis în judecată și mai multe persoane care au fost audiate în calitate de martor au arătat că minorul a fost bătut de către tatăl său vitreg înainte cu o zi sau două de data de 17 iulie 2001, cu o bâtă sau o coadă de mătură, cu care i-a aplicat mai multe lovituri peste corp, deoarece ar fi sustras o bicicletă de la o persoană din localitate.

De altminteri și partea vătămată a dat mai multe declarații contradictorii, ori a făcut afirmații neverosimile, acesta fiind cunoscut în localitate ca un element antisocial, furând de la mai multe persoane din localitatea de domiciliu.

Nu poate să înțeleagă cum s-a ajuns ca, după preluarea dosarului de către Parchetul Militar, numitul P.V., unchiul părții vătămate să dea declarații total diferite prin conținut față de cele date anterior, acceptându-se cu ușurință de către parchetul militar că acest martor ar fi semnat declarația dată în fața ofițerilor de poliție fără ca să o citească.

Instanța de fond, rejudecând cauza după casare cu trimitere nu a sesizat că actul medico-legal nu descrie nici măcar o echimoză ce ar fi putut fi cauzată dacă s-ar fi aplicat metodele invocate de partea civilă, respectiv „rotisorul” ori „poșta”.

De asemenea, certificatul medico-legal nu descrie leziuni ce s-ar fi putut produce prin aplicarea cătușelor.

S-a reținut vinovăția sa cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., doar pe baza declarațiilor neverosimile ale părții civile, ale unchiului acesteia, care a revenit asupra declarației inițiale și a unor martori ce au relatat doar aspecte pe care le cunoșteau din spusele părții civile.

Depozițiile martorilor care au declarat în favoarea sa constant, au fost ignorate de instanță și nu au fost elucidate contradicțiile ce apar în declarațiile părții civile.

Expertiza medico-legală efectuată la doi ani de I.M.L. Timișoara nu a răspuns obiectivelor stabilite de Tribunalul Militar București și de către Tribunalul Bihor, însă, pe un ton de certitudine infailibilă a concluzionat că leziunile constatate prin actul medical inițial datează din 17 iulie 2001, fără nicio argumentare medico-legală științifică.

Prin decizia penală nr. 218/ A din 13 decembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 4353/P/2005, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.I.

În baza art. 369 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act de retragerea apelului declarat de partea civilă apelantă P.F. minor, asistat de mama sa P.R., împotriva sentinței penale nr. 195 din 3 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în întregime.

A fost obligat apelantul să plătească în favoarea statului suma de 400 lei, cheltuieli judiciare în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că hotărârea apelată este temeinică și legală, fiind păstrată în întregime, iar criticile formulate de inculpatul apelant sunt nefondate, deoarece starea de fapt reținută de către instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei, după casarea cu trimitere a rezultat din probele corect administrate și just interpretate, în raport cu care în mod corect s-a stabilit și vinovăția inculpatului cu privire la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Calificarea atribuită faptei a fost apreciată ca fiind legală.

Apărarea inculpatului în sensul că instanța de fonda a reținut o stare de fapt eronată nu a putut fi primită, în pofida tuturor argumentelor invocate, deoarece în considerentele hotărârii, instanța de fond s-a referit la toate aspectele contradictorii ce au apărut între declarațiile date de către martorii audiați, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești, înlăturând motivat declarațiile nereale, reținând și cauzele pentru care martorii au revenit în parte asupra declarațiilor date în faza de urmărire penală.

Astfel, în mod corect s-a subliniat și împrejurarea că partea civilă a fost lovită de către inculpat în sediul poliției cu bastonul peste palmă, în prezența martorului M.L., martor care a declarat în acest sens, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței.

Același martor a confirmat și împrejurarea că inculpatul a legat-o pe partea civilă cu cătușele de o ușă.

De asemenea, cel de-al doilea minor, numitul .D. suspectat că ar fi participat la comiterea furtului a confirmat aceleași împrejurări prin declarația dată în fața procurorului militar și în prezenta mamei sale.

În afară de declarațiile martorilor audiați în cauză, stare de fapt reținută de către instanța de fond este confirmată și de atitudinea inculpatului, care a luat minorul în vârstă de 13 ani de la locuința sa și l-a condus la sediul poliției unde a început să-l ancheteze, fără a o invita și pe mama acestuia, care se găsea la domiciliu în momentul în care a luat-o pe partea civilă.

Pe de altă parte, realizând gravitatea faptelor comise, inculpatul în aceeași zi în care mama minorului a sesizat parchetul militar, a raportat cele întâmplate șefilor săi din IPJ Bihor, încercând să acrediteze ideea că partea civilă a fost bătută de altă persoană cu câteva zile înainte de fi invitat la poliție.

De asemenea, este evidentă încercarea inculpatului de a-și preconstitui probe în scopul formulării unei apărări verosimile, câtă vreme acesta, anterior înregistrării la parchet a sesizării formulate de mama părții civile a luat declarații care fac referire expresă la inexistența leziunilor pe corpul minorului.

În ceea ce privește pedeapsa ce i-a fost aplicată inculpatului s-a apreciat că nu se justifică nici cererea formulată în subsidiar, în sensul aplicării în favoarea inculpatului a dispozițiilor art. 18 1 C. pen., cât vreme fapta săvârșită prezintă pericolul social al infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și în raport cu care, printr-o valorificare judicioasă a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., instanța de fond a aplicat o pedeapsă just individualizată, raportându-se la persoana inculpatului, fără antecedente penale, modul și împrejurările concrete de săvârșire a infracțiunii, partea civilă fiind un minor în vârstă de 13 ani, dar și a faptului că anterior săvârșirii acestei infracțiuni a mai fost implicat în incidente de aceeași natură, fiind trimis și în judecată și achitat mai apoi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 18 lit. b1) C. proc. pen. și art. 181 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 250 C. pen., prin sentința penală nr. 34/2001 a Tribunalului Militar Timișoara, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 319/2001 a Curții Militare de Apel.

În ceea ce privește modul de soluționare al laturii civile de către instanța de fond s-a reținut că și sub acest aspect hotărârea atacată este temeinică și legală, câtă vreme, din conținutul declarației autentice depusă de partea civilă în apel nu a rezultat că s-au acoperit despăgubirile solicitate cu titlu de daune morale de către partea civilă și nu au fost administrate alte probe în acest sens, aceasta declarând că înțelege să-și retragă apelul, iar inculpatul nu a invocat aspectele de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii cu privire la modul de soluționare a laturii civile a cauzei.

În considerentele deciziei atacate, instanța de apel a făcut referiri la dispozițiile legale corespunzătoare măsurilor dispuse.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.I., criticând-o, arătând în scris motivele de recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, apărătorul recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale de natură să garanteze drepturile părților și să influențeze soluția procesului.

S-a învederat faptul că inculpatul tot timpul a negat săvârșirea faptei, explicând leziunile părții vătămate prin aceea că, așa cum i-au relatat mai multe persoane din sat, anterior cu o zi sau două, aceasta a fost bătută de către tatăl vitreg, I.F., cu o bâtă sau o coadă de mătură, întrucât s-a dovedit că furase o bicicletă de la un cetățean din sat. De astfel, nici nu s-ar fi motivat sub nicio formă maltratarea părții vătămate de către el, având în vedere că aceasta a recunoscut furtul banilor respectivi în prezența reclamantului B.T. și a unor martori.

Partea vătămată a mai fost cercetată anterior de mai multe ori, pentru diferite furturi comise pe raza comunei, dar nu a putut fi trasă la răspundere penală din cauza vârstei, fiind, deci un element antisocial, când a aflat, după câteva zile, că noile cercetări întreprinse au deranjat-o pe mama părții vătămate, care l-a amenințat în sensul că îl va reclama Parchetului Militar, a raportat acest incident conducerii I.J.P. Bihor, care a declanșat imediat o anchetă internă.

În urma acestor verificări s-a confirmat că leziunile suferite de partea vătămată au putut fi produse de loviturile pe care i le-a aplicat tatăl vitreg, cu o bâtă sau coada de mătură, pentru furtul unei biciclete.

Astfel, au fost făcute referiri la mai multe declarații ale unor martori, respectiv B.T., care a arătat că mama părții vătămate i-a povestit că tatăl vitreg, în ziua anterioară datei de 17 iulie 2001 ar fi „rupt” pe partea vătămată o coadă de mătură pentru furtul bicicletei; martorul I.F. care a recunoscut că l-a bătut pe minor, negând însă că ar fi folosit vreun obiect contondent; martorul P.V., unchiul minorului ce a confirmat că acesta a fost lovit cu o bâtă peste mâini și corp de către tatăl vitreg, I.F.; martorul M.D., care a fost la postul de poliție împreună cu partea vătămată a susținut că nu l-a lovit pe minor și știe că tatăl vitreg l-a bătut; martorul P.D., unchiul mamei părții vătămate a declarat că frații părții vătămate i-au spus că tatăl părții vătămate, I.F., a bătut pe partea vătămată, dar că le-a cerut să nu recunoască acest lucru, ci să susțină că polițistul, adică el inculpatul a bătut-o pe aceasta; martorul M.V., prezentă și ea la postul de poliție a declarat că nu l-a văzut bătându-l pe minor; martorul B.I. la care a înnoptat partea vătămată a declarat că nu l-a văzut pe minor bătut și că acesta nici nu i s-a plâns că ar fi fost bătut de el.

Totodată este exprimată rezerva asupra metodelor folosite de Parchetul Militar pentru a obține de la unchiul părții vătămate, P.V., declarații cu conținut total diferit celor date anterior, dar parchetul militar a acceptat ideea ca acest martor ar fi semnat declarația dată în fața ofițerilor de poliție fără să o citească.

Parchetul Militar și instanța de fond cu prilejul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere nu a sesizat o serie de aspecte neverosimile relatate de către partea vătămată, cât și de către unchiul acesteia, cu privire la starea de fapt din reclamație.

Astfel, partea vătămată a declarat inițial că ar fi lovit-o cu bastonul peste mâini și spate, apoi, în altă declarație că ar fi bătut-o cu lancea unui steag, că ar fi folosit metoda „rotisorului” și în fine că ar fi utilizat „posta” descrisă în premieră de Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”.

Parchetul Militar și mai apoi cu prilejul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, instanța de fond a omis, însă, să sesizeze că nici pe gleznele părții vătămate și nici pe încheieturile mâinilor acesteia, nu au fost constatate echimoze specifice, care se produc cu prilejul utilizării metodei „rotisorului”. De asemenea, nu s-a constatat pe degetele sau între degetele picioarelor părții vătămate, urme de arsuri sau flictene care se produc în mod obligatoriu prin aplicarea metodei „posta”.

Echimoze ar fi trebuit să se producă și în cazul în care dacă ar fi reale susținerile părții vătămate, inculpatul ar fi legat-o pe aceasta de mâini cu cătușe de ușa metalică de la intrarea la postul de poliție. De asemenea, nu s-a observat că printre leziunile descrise în certificatul medico-legal figurează și o serie de excoriații a căror producere nu a putut fi explicată de către partea vătămată.

În altă ordine de idei se apreciază ca fiind neverosimil să fi comis infracțiunea de care a fost inculpat cu atâta publicitate, ca și cum ar fi dorit să strângă probe în acuzare împotriva sa: legarea de ușa metalică de intrare în post dinspre stradă, aplicarea de lovituri părții vătămate în prezența unchiului acesteia, P.V.

În consecință toată acuzația s-a bazat pe declarațiile neverosimile ale părții vătămate, pe declarațiile de revenire ale unchiului acesteia și pe cele ale unor martori care nu au văzut nimic, dar care au relatat că partea vătămată le-a povestit că el ar fi maltrata-o.

Declarațiile martorilor în apărarea sa, care și în fața parchetului militar, cât și a instanței de fond și-au menținut depozițiile inițiale nu au fost luate în considerare, fiind omise.

În fine, din certificatul medico-legal și din expertiza medico-legală a rezultat că leziunile părții vătămate au fost produse cu un corp dur, de formă alungită, fără a se putea preciza dacă este vorba de bâtă, coadă de mătură, lance de steag sau baston de polițist și dacă pot data din 17 iulie 2001.

I.M.L. din Timișoara, după doi ani de zile a trimis completarea la expertiza medico-legală, completare cu care rămăsese datoare încă Tribunalului Militar București.

Acest răspuns este formulat pe un ton iritat și impertinent, menținând la începutul formulării concluziile constatării medico-legale în ceea ce privește aproximarea datei posibile de producere a leziunilor, pentru ca în final să susțină, pe un ton de certitudine infailibil, că leziunile datează din 17 iulie 2001, fără nicio argumentare medico-legală științifică.

Dar prin această completare, institutul nu a răspuns la ceea ce i s-a cerut de către Tribunalul Militar București și de către Tribunalul Bihor, anume să se pronunțe dacă leziunile respective suferite de partea vătămată au putut fi cauzate și cu o zi sau două anterior datei de 17 iulie 2001, împrejurare esențială pentru aflarea adevărului, având în vedere că din probele administrate în cauză a rezultat că partea vătămată fusese bătută cu o coadă de mătură de tatăl vitreg în data de 2 au 16 iulie 2001 pentru furtul unei biciclete.

Nerăspunzând la această întrebare esențială prin excluderea argumentată științific că leziunile nu ar fi putut fi provocate anterior datei de 17 iulie 2001 s-a considerat că răspunsul I.M.L. din Timișoara, în completarea expertizei nu are relevanță în cauză pentru că, dacă nu exclude, per a contrario, acceptă posibilitatea producerii vătămărilor corporale anterior datei de 17 iulie 2004.

Instanța de fond, în speță, Tribunalul Bihor, cu prilejul primei judecări a cauzei a analizat toate probele administrate în cauză de către organele de poliție, Parchetul Militar, Tribunalul Militar București și chiar mai mult pentru a-și putea formula o convingere intimă, a efectuat, la rândul ei, o cercetare judecătorească completă, iar prin sentința penală nr. 359 din 2 februarie 2003 a pronunțat o soluție corectă.

Nu tot astfel a procedat instanța de fond cu prilejul rejudecării cauzei după casare cu trimitere.

Din analiza, coroborarea și interpretarea tuturor acestor probe se poate ajunge la concluzia că nu el ar fi comis fapta pentru a fost inculpat, existând indicii serioase în sensul că autorul leziunilor suferite de partea vătămată a fost tatăl vitreg al acesteia, el, eventual, putând fi tras la răspundere administrativă pentru formele ușoare de coerciție pe care le-a recunoscut în declarațiile sale.

Față de cele arătate, recurentul inculpat prin apărător a solicitat admiterea recursului, desființarea sentinței și deciziei recurate ca fiind netemeinice și nelegale, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., sau în subsidiar aplicarea art. 181 C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., pentru care a fost condamnat prin sentința recurată.

Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a arătat că inițial inculpatul a fost achitat și apoi condamnat, apreciind că probele sunt contradictorii, inculpatul negând lovirea minorului cu bastonul, minorul era cunoscut că ar fi furat o bicicletă, a vopsit-o, martorii au avut o poziție oscilantă mama sa lovindu-l anterior, expertiza nu a fost concludentă. Apărătorul recurentului inculpat precizează că singura vină imputabilă inculpatului ar fi aceea că l-a rugat pe minor să-l însoțească la sediul poliției, fără a-i încunoștința, în prealabil și părinții acestuia și că ancheta realizată de inculpat nu a fost una abuziv realizată, de altfel actele dosarului confirmă acest fapt. Față de cele arătate, apărarea consideră că recurentul inculpat nu se face vinovat de faptele reținute în sarcina sa, solicitând achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nefiind îndeplinite condițiile legale nici sub aspectul laturii obiective și nici subiective sau achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 181 și 91 C. pen.

Concluziile procurorului, precum și poziția recurentului inculpat din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de inculpatul D.I. împotriva deciziei instanței de apel în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 și 18 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele instanței de fond, după desființare, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios și temeinic motivat a stabilit vinovăția inculpatului D. în săvârșirea infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului D.I., plt. maj. la Postul de poliție Hidișelul de Sus, județul Bihor, care în ziua de 17 iulie 2001 de a-i aplica mai multe lovituri, cu bastonul și lancea unui steag, minorului P.F., pentru a-l determina să recunoască o infracțiune de furt, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4 zile de îngrijiri medicale, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen.

Din examinarea cauzei rezultă că instanța de fond, după desființare, a reascultat, părțile, respectiv partea vătămată minoră P.F., inculpatul D.I., partea civilă P.R.

La termenul de judecată din 17 mai 2004 au fost consemnate solicitările de probe, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data arătată în dosarul nr. 1669/2004 al Tribunalului Bihor.

Astfel, procurorul a arătat că, având în vedere limitele rejudecării ce au fost extinse de către instanța de apel și cu privire la apelul declarat de parchet, respectiv la soluția de anchetare a solicitat audierea primilor trei martori indicați în rechizitoriu.

Apărătorul inculpatului avocat L.G. a arătat că lasă la aprecierea instanței cererea cu privire la martorii solicitați de acuzare.

Avocat D.C. a arătat că nu se opune la audierea acestor martori și a solicitat la rândul ei audierea martorului I.F. pe care s-a obligat să îl prezinte, martor care l-a văzut pe minor și când a fost lovit de către tatăl său, cum a arătat și înainte de a merge la poliție și cum a arătat după aceea.

Apărătorul inculpatului a solicitat audierea martorilor B.T., M.D., M.V. și B.I. care au fost audiați și înainte de desființarea primei hotărâri. A mai arătat că are de semnalat încă o problemă și anume că înainte de declinarea competenței de la Tribunalul Militar București s-a solicitat completarea răspunsului cu privire la expertiza medico-legală care s-a dispus a fi efectuată de către laboratorul din Timișoara în sensul că răspunsul care a sosit a fost incomplet, întrucât s-a pus următoarea întrebare: „dacă având în vedere faptul că partea vătămată a suferit și alte leziuni în ziua precedentă, dacă leziunile constatate în certificatul medico-legal puteau data și anterior cu o zi datei de 17 iulie.” Nu știe dacă acest răspuns laboratorul din Timișoara l-a trimis Tribunalului Militar București, deoarece Tribunalul Bihor a solicitat Tribunalului București acest răspuns și s-a comunicat că acest răspuns a fost trimis la Oradea, dar din verificările efectuate la registratură a reieșit că acea completare nu a ajuns, s-a purtat foarte multă corespondență cu I.M.L. Timișoara și până la urmă toată lumea și-a pierdut răbdarea și s-a intrat pe fond, judecându-se cauza fără sosirea acelui răspuns. Consideră că această probă este absolut necesară și care a fost dispusă nu ca fiind o probă nouă, ci ca fiind completarea la prima expertiză solicitată chiar de Tribunalul Militar București, întrucât s-a omis să se răspundă și la această întrebare. Având în vedere că această cauză suferă oricum amânare în vederea audierii martorilor a cerut ca această probă să nu fie solicitată pe calea corespondenței între instituții, ci prin emiterea unei adrese către Laboratorul din Timișoara pentru a răspunde și la această întrebare, și anume dacă leziunile descrise în certificatul medico-legal puteau proveni și de la acte de violență pricinuite cu o zi anterioară datei de 17 iulie.

Avocat D.C. a arătat că în acest caz ar trebui mai întâi audiat martorul I.F. care l-a văzut pe partea vătămată și știe cum arăta, pentru că în funcție de intensitatea acelor lovituri va depinde și răspunsul laboratorului, deoarece de la două pălmuțe date până la leziunile descrise în certificatul medico-legal este o cale lungă.

Procurorul a arătat că nu se opune în principiu la cererea apărătorului inculpatului, dar a solicitat așa cum a arătat reprezentantul părții vătămate să de dispună asupra necesității și utilității acestei probe după audierea martorilor pentru a avea constatare de fapt și pentru a verifica dacă mai este oportună această expertiză.

Avocat D.C. a arătat că mai există un martor, dl. doctor S.M. din Hidișelul de Sus care l-a văzut pe copil și fiind vorba de părerea unui specialist consideră că ar trebui audiat și acest martor pe care, de asemenea, se obligă să îl prezinte.

Partea civilă P.R. învederează instanței că a doua zi a fost văzut de medicul S. care i-a dat trimitere.

Apărătorul inculpatului a arătat că nu se opune nici la audierea acestui martor, arătând că solicită și audierea martorului P.F. pe care se obligă să îl prezinte.

Procurorul a arătat că nu se opune niciuna dintre probele solicitate.

Avocat D.C. a arătat că nu se opune la martorii solicitați de inculpat.

Instanța a pus în vedere inculpatului să se limiteze doar la doi dintre martorii solicitați.

Apărătorul inculpatului a solicitat audierea martorilor P.F. și B.T.

Prima instanță, în fond, după desființare, față de cererile în probațiune formulate de părți privind audierea unor martori le-a considerat, ca fiind utile și pertinente soluționării cauzei, încuviințând audierea martorilor I.F., P.V. și M.L., solicitați de acuzare, audierea martorilor I.F. și S.M. solicitați de părțile vătămate, audierea martorilor P.F. și B.T. solicitați de apărare, urmând ca asupra cererii privind expertiza medico-legală solicitată de apărare să se pronunțe după audierea martorilor I.F. și S.M.

Astfel, la termenul din 31 mai 2004 au fost ascultați martorii I.F., P.V., M.L.G., I.F., P.F., B.T.

La același termen de judecată, respectiv 31 mai 2004, reprezentantul parchetului a considerat utilă cauzei audierea martorului S.M., acesta fiind medicul din localitate, iar reprezentantul părților civile a solicitat citarea martorului lipsă azi la D.U. din Hidișelul de Sus cu mandat de aducere.

Apărătorul inculpatului a solicitat încuviințarea audierii martorului B.I. care poate preciza unele aspecte cu privire la diferitele ore relatate de martorii audiați azi, martor, care, în cazul încuviințării va fi prezentat.

Reprezentantul parchetului nu s-a opus probei solicitate, însă a considerat că nu se impune emiterea unui mandat de aducere pentru martorul lipsă azi, acesta fiind primul termen la care se citează

Reprezentantul părților civile nu s-a opus probei solicitate și eventual până la termenul fixat în cauză va face demersuri la A. Oradea pentru a prezenta caseta video înregistrată cu acea ocazie.

Reprezentantul parchetului a arătat că, după audierea martorului S.M., instanța urmează a aprecia dacă se mai impune sau nu acea completare de expertiză medico-legală.

Apărătorul inculpatului a insistat în efectuarea acelei completări de expertiză medico-legală, de altfel fiind încuviințată de toate instanțele.

Tribunalul față de lipsa martorului încuviințat în cauză, în vederea audierii acestuia, considerând utilă și depoziția martorului solicitat azi, precum și completarea la raportul din expertiza discutată la termenul anterior a dispus citarea martorului S.M. de la D.U. din Hidișelul de Sus, a încuviințat audierea martorului B.I. solicitat azi și a pus în vedere apărătorului inculpatului să-l prezinte.

S-a dispus efectuarea unei adrese către I.M.L. Timișoara pentru efectuarea unei completări de expertiză medico-legală din care să reiasă dacă leziunile puteau fi cauzate în data de 15 iulie 2001.

Concluziile mai sus arătate ale părților asupra cererilor puse în discuție, precum și măsurile dispuse rezultă din încheierea de ședință de la data mai sus precizată, aflată la dosarul nr. 1669/2004 al Tribunalului Bihor.

La termenul de judecată din 6 septembrie 2004 au fost ascultați martorii B.I. și S.M., ale căror declarații se află la dosarul tribunalului cu numărul mai sus menționat.

La dosarul instanței de fond, după desființare, raportul de expertiză medico-legală cu nr. 1354 din 10 octombrie 2004 al I.M.L. Timișoara în care se atestă că „Urmare adresei dvs. dos. nr. 1669/2004, subsemnații Prof. Dr. D.M.L. directorul I.M.L. Timișoara, dr. C.V., dr. D.L., dr. A.E., medici primari legiști, la I.M.L. Timișoara, am studiat documentele privind pe numitul P.C.F. și raportat la obiectivele formulate, vă comunicăm următoarele: Comisia a studiat raportul medico-legal nr. 2689/2002 în care se menționează datele din certificatul medico-legal eliberat la S.J.M.L. Oradea în data de 23 iulie 2001 din care rezultă că a fost agresat la 17 ianuarie 2001 prezentând la examenul medico-legal echimoze în formă de bandă de 5/2 cm., de 18/2 cm., de 13/4, de 9/6 cm., de 8/2,5 cm dispuse bilateral pe fese, pe coapsa stg. vertebral dorsal și hemitoracele stg. bazal. S-a apreciat că leziunile au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur de formă alungită cilindrică. Comisia a fost de acord cu timpul de îngrijiri medicale acordat, respectiv 4 zile, acestea fiind justificate de consemnările obiective din cuprinsul documentului.”

Tribunalul, la termenul de judecată din 15 noiembrie 2004, având în vedere cererea apărătorului inculpatului care a arătat că nu s-a răspuns exact obiectivelor solicitate, existând dubii cu privire la data producerii leziunilor, împrejurare care impune revenirea cu adresă pentru a se răspunde obiectivelor dispuse și față de care și reprezentantul parchetului a solicitat amânarea cauzei, a încuviințat cererea apărării inculpatului în sensul celor menționate.

A fost primit și depus la dosar cu nr. 1669/2004 al Tribunalului Bihor raportul de expertiză medico-legală supliment cu nr. 1354 din 10 octombrie 2004 al I.M.L. Timișoara, care în aceeași componență a comisiei a comunicat: „Comisia a studiat raportul medico-legal nr. 2689/2002 în care se menționează datele în certificatul medico-legal eliberat la S.J.M.L. Oradea în data de 23 iulie 2001 din care rezultă că a fost agresat la 17 iulie 2001 prezentând la examenul medico-legal echimoze în formă de bandă de 5/2 cm., de 18/2 cm., de 13/4, de 9/6 cm., de 8/2,5 cm. dispuse bilateral pe fese, pe coapsa stg., vertebral dorsal și hemitoracele stg. bazal. S-a apreciat că leziunile au fost produse prin loviri repetate cu un corp dur de formă alungită cilindrică. Comisia a fost de acord cu timpul de îngrijiri medicale acordat, respectiv 4 zile, acestea fiind justificate de consemnările obiective din cuprinsul documentului. Comisia noastră apreciază că leziunile au vechimea din 17 iulie 2001 așa cum s-a consemnat în certificatul medico-legal inițial.”

La termenul de judecată de la 22 martie 2005 la prima instanță, în fond, după desființare, potrivit încheierii de la acea dată aflată la dosar, reprezentantul parchetului a arătat că s-au formulat concluzii pe fondul cauzei, însă, s-a dispus redeschiderea cauzei în vederea discutării schimbării încadrării juridice din infracțiune prevăzută de art. 266 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Avocat L.G. a solicitat acordarea unui termen pentru a-și formula apărarea referitor la noua încadrare juridică solicitată azi în instanță, iar avocat D.C. pentru părțile civile nu s-a opus amânării cauzei.

Tribunalul, având în vedere cererea de amânare formulată de apărătorul inculpatului pentru pregătirea apărării, raportat la noua încadrare pusă în discuție azi, a amânat judecarea cauzei.

La termenul din 3 iunie 2005, având în vedere repunerea pe rol a cauzei la data de 17 ianuarie 2005, în vederea punerii în discuție a încadrării juridice, respectiv din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 266 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., instanța a acordat cuvântul părților în acest sens, fiind consemnate concluziile părților cu privire la schimbarea încadrării juridice, după care față de împrejurarea că părțile și reprezentantul parchetului, declarând că nu mai au alte probe și nefiind alte probe, în baza art. 339 C. proc. pen., instanța a declarat terminată cercetarea judecătorească, iar în baza art. 340 C. proc. pen., a acordat cuvântul pe fondul cauzei, potrivit mențiunilor din partea introductivă a sentinței penale nr. 195/2005 a Tribunalului Bihor, în fond, după desființare.

Astfel, Înalta Curte nu poate avea în vedere critica apărării recurentului inculpat în sensul că după desființare, în rejudecarea cauzei, în fond, nu ar mai fi fost efectuată cercetarea judecătorească, așa cum a avut loc anterior reformării hotărârii, în primă instanță.

Din examinarea cauzei și amplele referiri mai sus arătate referitoare la desfășurarea judecății efectuată de către instanța de fond, după desființare, în rejudecare, rezultă o completă cercetare judecătorească, cu respectarea principiilor ce guvernează judecata, statuate în art. 289 C. proc. pen. și anume al oralității, nemijlocirii și contradictorialității, fiind încuviințate, atât apărării, cât și acuzării probele solicitate, ce ulterior au fost administrate, potrivit dispozițiilor legale corespunzătoare fiecăreia.

Mai mult, Înalta Curte consideră că în cauză, instanța de fond, în rejudecare, după desființarea hotărârii anterioare, a dat eficiență și dispozițiilor art. 6 din C.A.D.O.L.F., inculpatul D.I., beneficiind de un proces echitabil, cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale, respectându-se principiul egalității armelor, prin încuviințarea și administrarea probelor solicitate, dispunând de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, în ceea ce privește și cererea de schimbare a încadrării juridice pusă în discuție, prin amânarea cauzei și discutarea ei la un alt termen de judecată, așa cum s-a arătat.

În ceea ce privește cazul de casare invocat de recurentul inculpat, respectiv art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul nepronunțării cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esențiale de natură să garanteze drepturile părților și să influențeze soluția procesului, Înalta Curte apreciază că examinarea acestor critici poate avea loc numai cu privire la obligațiile ce incumbă instanței de fond.

Astfel, în conținutul dispozițiilor art. 3859 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut 21 de cazuri în care hotărârile sunt supuse casării, cel reglementat la pct. 10 referindu-se la mai multe ipoteze, respectiv „instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului”.

Așa cum a fost reglementat, acest caz de casare vizează omisiuni ale instanței de fond, aspect ce rezultă chiar din conținutul ipotezelor enunțate, nepronunțarea asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, probe administrate, cereri esențiale pentru părți, care sunt de esența judecății în primă instanță, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut expres acest lucru.

De asemenea, pentru a fi operabil acest caz de casare, legiuitorul mai impune și condiția privind în ce măsură nepronunțarea influențează soluția procesului, astfel că apărările formulate de către inculpat trebuie să demonstreze dacă proba sau cererea solicitată a fost admisă sau respinsă, ori dacă în cazul administrării probei, prin simpla ei menționare, fără o evaluare, a dus la o soluție contrară celei care s-ar fi putut pronunța dacă proba ar fi fost valorificată prin analiză și interpretare.

În contextul cauzei, Înalta Curte, examinând critica recurentului inculpat referitoare la omisiunile instanței de fond cu privire la nepronunțarea asupra declarațiilor unor martori, respectiv I.F., P.V., B.T., M.D., M.V. consideră că a aceasta este nefondată, deoarece în considerentele sentinței pronunțată în fond, după desființare, au fost făcute referiri exprese nu numai la declarațiile martorilor indicați, date în cursul urmăririi penale, la poliție și în fața procurorului, dar și la conținutul declarațiilor unora din martorii arătați date la Tribunalul Militar Teritorial București, la Tribunalul Bihor, chiar existând mențiunea că declarațiile au fost prezentate în succesiunea lor în timp, acestea fiind valorificate pe calea interpretării, ceea ce a presupus un proces de evaluare în care au fost stabilite aspectele de concordanță, din mijloacele de probă arătate și înlăturate în mod expres și motivat cele care nu prezentau aspecte concludente pentru soluționarea cauzei, așa cum a fost cazul declarației martorei M.V.

Astfel, instanța de fond în rejudecare a arătat că „mama minorului M.D., martora M.V. a susținut mai întâi că fiul ei a declarat în mod real că nici un polițist nu l-a bătut pe P.F., apoi că nu a semnat declarație. După ce i s-a prezentat declarația și-a recunoscut semnătura dar a susținut că nu-și aduce aminte conținutul discuțiilor și declarațiilor date la procuror.”.

Mai mult, instanța de fond, după desființare a făcut referiri concrete și la alte mijloace de probă, respectiv declarațiile minorului P.F., a părții civile P.R., a martorilor B.F., B.M., persoane care au reclamat furtul, a martorilor oculari M.L., M.D. care au relatat cum inculpatul l-a lovit pe minorul P.F.

Astfel, instanța de fond, după desființare, în rejudecare, reține că „Tuturor aceste argumente li se vor alătura susținerile martorului M.L., dosar urmărire penală a Tribunalului Militar Teritorial București și dosarul Tribunalului Bihor, și el suspectat de furtul genții de bani: „P.F. a fost întrebat de șeful de post dacă a furat geanta cu bani și a spus că nu este vinovat de acel furt. În prezența mea, i-a aplicat cu bastonul peste palmă o lovitură. Atunci când l-a lovit l-a întrebat cine a furat geanta. Polițistul i-a spus să țină palma și i-a aplicat o lovitură de baston. Imediat după aceasta polițistul l-a întrebat dacă recunoaște că a furat geanta, ceea ce P.F. nu a făcut. În jurul orei 10,00 seara eu am părăsit postul, polițistul l-a legat cu cătușele de ușă pe minor după care eu m-am dus spre casă și la un moment dat am fost ajuns din urmă de polițist.” În același mod celălalt minor suspectat de furt M.D., în prezența căruia a fost anchetat minorul P.F., descrie în declarația dată în fața procurorului militar și în prezenta mamei sale, modul în care inculpatul a luat declarații minorului parte vătămată. Chiar dacă în fața instanței, atât minorul M.D., cât și mama lui au încercat să infirme cele de mai sus, instanța va da valoare probatorie declarației date procurorului, față de revenirile lipsite de orice justificare.”.

Așadar, instanța de fond după desființare, în rejudecare a evaluat coroborat ansamblul mijloacelor de probă administrate de-a lungul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât și în ciclurile procesuale, în funcție de mențiunile făcute expres, în acest sens, motivând stabilirea vinovăției inculpatului D.I., prin mijloacele de probă administrate pe parcursul procesului și care au infirmat apărările acestuia.

Împrejurarea că nu au fost făcute referiri exprese la unele mijloace de probă, respectiv declarațiile martorilor P.D., B.I., chiar și a martorului S.M., precum și la suplimentul raportului de expertiză medico-legală nu este de natură a conduce la o altă soluție decât cea stabilită, respectiv de condamnare a inculpatului D.I., deoarece mijloacele de probă administrate, fie relevă aspecte care au fost infirmate, respectiv apărarea că nu inculpatul este autorul lovirii minorului, cum este cazul martorului P.D., fie nu prezintă aspecte care să fie concludente lămuririi împrejurărilor cauzei, respectiv declarațiile martorilor B.I. și S.M., care nu evidențiază în vreun fel contribuția inculpatului, dar nici a unei alte persoane cu privire la lovirea minorului, iar suplimentul de expertiză confirmă concluziile certificatului medico-legal, atestând în mod expres că leziunile au vechimea din 17 iulie 2001.

De asemenea, din probele administrate a rezultat că inculpatul D.I. a încălcat și dispozițiile legale referitoare la cercetarea unui inculpat minor, respectiv art. 481 C. proc. pen., prin luarea minorului P.F., în vârstă de 13 ani de la locuința sa, l-a condus la sediul poliției unde a început să-l ancheteze fără să o invite și pe mama acestuia, care se găsea la domiciliu în momentul în care a luat minorul.

Față de cele arătate, Înalta Curte consideră că în ansamblul lor au fost valorificate mijloacele de probă administrate pe parcursul procesului penal în cauza privind pe inculpatul D.I., astfel că nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.

Mai mult, instanța de apel, în baza propriului examen de apreciere a materialului probator administrat a făcut referiri la mijloace de probă administrate de către prima instanță, în raport cu motivele de apel invocate de apelantul inculpat D.I., însușindu-și argumente ale instanței de fond, după desființare, dar la rândul ei a stabilit, în mod distinct și motivat, vinovăția inculpatului.

Totodată, nu se poate reține nici critica recurentului inculpat referitoare la modul cum au fost apreciate mijloacele de probă administrate, deoarece în cauză există o deplină concordanță între percepția mijloacelor de probă, de către instanța de fond, în rejudecare, după desființare, cât și cea de apel și soluțiile pronunțate, prin stabilirea vinovăției inculpatului D.I. în săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., în baza procesului de evaluare a materialului probator administrat, în condițiile deja arătate, acesta fiind autorul faptei, respectiv cel care în exercitarea activității de cercetare penală cu privire la fapta de furt sesizată l-a lovit pe minorului P.F., cu bastonul și cu lancea unui steag, pentru a-l determina să recunoască fapta de furt, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4 zile de îngrijiri medicale, așa încât nu este aplicabil nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici solicitarea apărării privind achitarea inculpatului D.I. pentru lipsa pericolului social al faptei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., deoarece nu sunt îndeplinite criteriile legale pentru aplicarea acestor prevederi.

În conținutul art. 181 C. pen., legiuitorul a prevăzut condițiile și criteriile referitoare la fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni și anume:

„(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91”.

În contextul cauzei, Înalta Curte consideră că fapta săvârșită de inculpatul D.I. îndeplinește toate trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni și anume prezintă pericol social, a fost săvârșită cu vinovăție, sub forma intenției directe și este prevăzută de legea penală, în dispozițiile art. 266 alin. (2) C. pen., respectiv a celei de cercetare abuzivă.

Prin modalitatea, mijloacele, împrejurările și urmările concrete ale faptei săvârșite, de către inculpatul D.I., în calitatea de ajutor șef post Poliție, comuna Hidișelul de Sus, județul Bihor, respectiv exercitarea a unor violențe, concretizate în lovirea unei persoane, mai mult a unui minor, P.F., suspectat de furt, în cursul cercetării, pentru a-l determina să recunoască comiterea acelei fapte, producându-i leziuni ce au necesitat patru zile de îngrijiri medicale, s-a adus atingere unei valori sociale importante a statului de drept, respectiv activității de înfăptuire a justiției, constrângerea fiind incompatibilă cu principiul aflării adevărului ce guvernează procesul penal.

Mai mult în ceea ce privește persoana inculpatului D.I., acesta este căsătorit, are doi copii minori, în mod constant nu a recunoscut fapta, încercând să acrediteze ideea că nu el este autorul, anterior a mai fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. b1) în referire la art. 181 C. pen., pentru infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., fiindu-i aplicată, în baza art. 91 lit. c) C. pen., sancțiunea amenzii administrative în cuantum de 1.000.000 lei prin decizia nr. 319 din 4 octombrie 2001 a Curții Militare de Apel, așa cum rezultă din hotărârea arătată, aflată la dosarul de urmărire penală.

În considerentele acelei decizii, s-a arătat, că în seara de 21 iulie 2000, inculpatul D.I. s-a deplasat la un bufet din localitate și fiind observat de partea vătămată L.I., aflată în stare de ebrietate și care făcea scandal, aceasta fiind cea care i-a adresat insulte, pe fondul stării de provocare i-a aplicat părții vătămate o lovitură cu paleta reflectorizantă, instanța de recurs, apreciind că fapta inculpatului plt. maj. D.I. nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, față de împrejurările în care fapta a fost comisă, modul și mijloacele de săvârșire a faptei, urmarea produsă și persoana inculpatului, respectiv fără antecedente penale, are în întreținere doi copii minori, apreciat în activitatea de polițist.

De altfel, în mod corect și motivat, atât instanța de fond în rejudecare, după desființare, cât și cea de apel în prezenta cauză au argumentat imposibilitatea achitării inculpatului D.I. pentru infracțiunea de cercetare abuzivă pentru lipsa pericolului social, așa cum s-a invocat în fața celor două instanțe.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că, atât sentința pronunțată în rejudecare, după desființare, cât și decizia instanței de apel sunt legale și temeinice sub toate aspectele.

Totodată, verificând hotărârile atacate nu s-a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.I. împotriva deciziei penale nr. 218/ A din 13 decembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.I. împotriva deciziei penale nr. 218/ A din 13 decembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26 octombrie 2006.